La despărțirea de Cristi Țepeș

Cu neașteptata și dureroasa plecare Acasă a lui Cristi Țepeș, foarte multă lume a pierdut un prieten drag. Știam că are mulți prieteni și că felul lui franc, deschis, cald, iubitor și pasionat favorizează stabilirea legăturilor trainice. Dar nu mă așteptam ca aria prietenilor lui să fie atât de cuprinzătoare. Citind diferite reacții, venite din toate colțurile lumii, am realizat acum, la 25 de ani de când l-am cunoscut, că avea și mulți prieteni cu care eu personal n-aș prea putea fi prieten. Gândul acesta m-a dus la Isus, fiindcă doar El e prieten și cu oameni cu care mie mi-ar fi peste mână să mă împrietenesc. Și toți prietenii lui Cristi suferă acum de această despărțire neașteptată, care ne-a luat prin surprindere. Lumea e mai săracă pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape, care au interacționat cu el într-un fel sau altul și care au beneficiat de bunătatea lui. Fiindcă, înainte de orice altceva, Cristi emana bunătate. 

Mai mult decât pierderea unui prieten, creștinii evanghelici (și nu numai) au pierdut un jurnalist cu convingeri puternice și sănătoase, fidel principiilor sale, cu acces în sfere unde noi nu avem acces și cu o putere de muncă extraordinară, cum poate nu mai avem printre noi. O să-mi fie tare dor de prietenul meu Cristi și am regrete foarte mari că în ultimele luni nu l-am mai căutat la telefon, să-l mai aud odată zicând: „măi Mihai, ce părere ai tu despre treaba asta?…” și să mă așez confortabil știind că va urma o discuție lungă și interesantă. Și apoi să simt realmente că mă-mbrățișează, transmițând aceleași îmbrățișări și pentru familie, în mod special mamei mele, pe care a îndrăgit-o, sentimentul fiind reciproc. Dar parcă și mai rău mă doare ieșirea din peisajul nostru cenușiu, a jurnalistului Cristi Țepeș, cel care făcea ce făcea și mai arunca o rază de lumină într-un domeniu în care suntem cvasi-inexistenți. Cristi a fost un om care nu neglija nici evenimente cultice, organizate de biserici sau organizații creștine, dar care avea anvergura atât de mare și generoasă, încât cuprindea domeniul cultural, cel social, libertatea religioasă, drepturile omului, ba chiar și domeniul politic, cu mențiunea că în toate făcea „politica” Împărăției și mă tem că o făcea mai bine decât „actorii” principali.

Eu și Cristi ne-am cunoscut în urmă cu 25 de ani, după ce el a făcut pasul către TVR iar eu către Revista „Mesaj”. Însă ne-au trebuit ani buni până să ne găsim cu adevărat unul pe celălalt. Încercând a face jurnalism creștin amândoi, nu ne puteam evita, întâlnindu-ne la primele evenimente majore de după Revoluție, cum au fost cele două congrese monumentale, de la Sala Palatului din București, cel al Alianței Evanghelice și cel al Uniunii Baptiste. La unul dintre ele știu că s-a încercat într-o pauză mai mare un fel de workshop pentru cei implicați în media creștină. Era o perioadă de pionierat, erau și multe orgolii, unele complet nejustificate, însă dintre toți cei care ne-am dat cu părerea pe-acolo, două persoane mi-au atras atenția: Dragomir Bojan de la „Alo!” din Cluj, celălalt fiind Cristi Țepeș.

În toamna anului 1991, drumurile noastre aveau să se împletească mai strâns. În vara acelui an l-am angajat pe Ionatan Piroșca secretar de redacție la revistă. La scurt timp, Ionatan m-a întrebat dacă n-ar fi o idee bună să organizăm un festival de poezie creștină. Văzând potențialul ideii, am discutat-o cu pastorul Ștefănuți, cel care era părintele spiritual al revistei și care se zbătea să ne asigure tot ce aveam nevoie. Dacă noi gândisem ceva nepretențios, pastorul Ștefănuți ne-a încurajat să creionăm ceva mai îndrăzneț, implicându-l și pe poetul Gheorghe Lupașcu în discuții. Așa am ajuns ca în noiembrie 1991 să organizăm la sala somptuasă și rafinată a Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, prima dintre cele două ediții ale Festivalului Național de Poezie Creștină „La început era Cuvântul”. Președintele juriului a fost regretatul Ioan Alexandru iar printre cei care ne-au sprijinit cel mai mult a fost la fel de regretatul pastor Petrică Dugulescu, acesta aducând cu el și o orchestră dirijată de Doru Racoviceanu, cât și pe Marius Radu, să ne ajute la prezentări. A fost un eveniment de excepție. Întrucât prima dintre cele două zile ale festivalului a coincis cu Adventul Crăciunului, după ce s-a încheiat partea literară, Ioan Alexandru a vorbit magistral despre Betleem, Casa Pâinii, „săturând” pe toți cei prezenți, inclusiv un grup de țărăniști bătrâni, care n-aveau nimic cu poezia, dar auziseră că va participa Ioan Alexandru, „cel mai bun orator al nostru!”. Mi-aduc aminte că am rămas șocat fiindcă acesta a ținut ochii închiși pe tot parcursul mesajului său și nu cred că exagerez când spun că fața îi strălucea.

Aflat în relații extrem de bune cu pastorul Ștefănuți, Cristi a fost prezent și el, făcând înregistrări, de pe urma căreia a ieșit un reportaj la „Viața Spirituală” a TVR. Dar rolul lui a fost mult mai mare decât acela al unui reporter de televiziune. Am văzut atunci și am tot revăzut de atunci încoace, cum el trecea linia dintre jurnalism și evenimentul propriu zis, sărind din barca observatorilor în cea a organizatorilor. Ne-a dat idei, sfaturi, a lansat „mingi de antrenament” pentru mintea noastră, stimulându-l și provocându-l până și pe Ioan Alexandru. Cu acea ocazie am interacționat mai mult cu el. Într-una dintre seri, nu-mi amintesc dacă în prima sau a doua, pastorul Ștefănuți m-a invitat la cină, ca să punem țara la cale. Am rămas în jurul mesei doar cu dânsul, cu pastorul Dugulescu, cu Ioan Alexandru și cu Cristi. Împreună am luat decizia să repetăm isprava în anul următor, a doua ediție a festivalului având loc la Timișoara, în noiembrie 1992. După ce am terminat partea de „business” au urmat discuții libere. Aveam reportofonul pe masă dar nu i-am dat drumul, Cristi opinând în mod discret că nu e cazul să înregistrez. Acum îmi pare rău că l-am ascultat, sunt momente care merită păstrate și acea discuție a fost extrem de spumoasă. Și mă ia un fel de jale să constat că, dintre cei cinci care eram în jurul acelei mese, am rămas pe-aici doar eu, cel mai nevrednic, toți ceilalți plecând mult prea devreme, arzând ca o lumânare. Acum nu mai e loc de a întreba cine urmează, ci doar „când?” Dacă socotim că și Ionatan a plecat Acasă de mai bine de 5 ani, imaginea este completă.

Anul următor s-au întețit contactele cu Cristi. În iunie 1992 am fost împreună parte a unui grup de vreo 40 de persoane din România, participanți la o conferință creștină, desfășurată la Leptokaria, în Grecia. În toamna aceluiași an, a doua ediție a festivalului de poezie ne-a adus iarăși împreună. Între timp a mai venit la Brăila să facă un reportaj, îmi amintesc vag de faptul că a filmat în biroul pastorului Ștefănuți, folosit pe post de studio, o discuție la care, pe lângă pastorul Ștefănuți am luat parte și eu, împreună cu poetul Gheorghe Lupașcu și, foarte probabil, pastorul Dugulescu. Știu că aveam trac, Cristi mai era cu un cameraman și părea destul de oficială treaba asta. Revăd faptul că pe masă era o Biblie mare, închisă, pe care el a deschis-o, spunând că îi place simbolul dat de imaginea Bibliei deschise. Era un lucru care m-a intrigat, niciodată nu făcusem această distincție.

Au trecut anii și periodic ne mai intersectam drumurile. Încet, încet am devenit cunoștințe vechi și am realizat că prețuim cam aceleași lucruri. Fără să ne propunem asta, am început să ne privim cu drag când ne întâlneam. N-am făcut niciodată eforturi să ne căutăm unul pe altul și acum regret acest lucru. Când ne întâlneam la câte un eveniment, imediat făceam joncțiunea. Ne vedeam fiecare de-ale noastre dar făceam în așa fel încât să ne intersectăm periodic pe parcursul evenimentului respectiv, schimbând opinii și informații. În cele mai multe cazuri, el având relații mult mai vaste, îmi făcea cunoștință cu oameni și împărtășea informații de valoare, chiar și fără a i se cere. Dacă evenimentul era în București, mă întreba mereu, lucru rar de tot în ziua de azi, dacă am unde să stau, ce să mănânc și dacă nu vreau ca el să mă ducă cu mașina la terminare. Mă simțeam copleșit de atenția lui și de grija lui aproape părintească, deși era doar cu câțiva ani mai mare ca mine. Nu vorbeam des la telefon, ba chiar vorbeam rar de tot… dar când vorbeam, vorbeam, nu glumă. M-a sunat odată când abia coborâsem din tren, în Gara de Nord, luându-mă repede cu familiarul: „măi Mihai, ce părere ai tu despre treaba asta?…” Ca urmare, m-am așezat pe o bancă și, în mijlocul unei lumi aflate în mișcare browniană, am navigat cu el într-o altă dimensiune, inaccesibilă celor din jur. Practic, timpul s-a oprit în loc, vreme de aproape două ore, fiind nevoiți a termina convorbirea pe motive de baterie descărcată.

Cristi Țepeș a fost un jurnalist unic în felul lui. De regulă, jurnaliștii sunt simpli martori ai evenimentelor pe care le relatează. Lor li se cere să stea departe de miza evenimentelor la care asistă, pentru a nu-și pierde obiectivitatea, devenind partizani. Meseria lor e să informeze și atât. Ei nu se implică în desfășurarea lor, nu sunt actori ai situațiilor pe care le relatează. Cristi însă a fost omul care schimba des rolurile. Acum era cu camera și microfonul în mână, acum lăsa camera din mână și era protagonist în evenimentul aflat în desfășurare. Creștinul din el nu-l lăsa să fie doar un spectator, mai ales când simțea că ceva trebuie spus sau făcut.

În decembrie 2010, cu ocazia Micului Dejun cu Rugăciune organizat la Parlamentul României, fuseseră invitați, printre alții, doi interpreți scandinavi. La dineul dat în onoarea invitaților, unde se precizase că ținuta e obligatorie, doar Cristi făcea abstracție de la regulă, fiind venit direct de pe teren, având acces ca reporter TV. La un moment dat, cei doi au vrut să traducă cuvintele unei melodii interpretate, să explice ce anume cântă, în fața audienței destul de pestrițe de acolo. Evident, asta nu fusese prevăzut și nimeni n-a iscat vreun gest să traducă. Atunci Cristi, cu dezinvoltură, a lăsat camera jos, s-a dus în față și a luat microfonul, oferind o traducere dinamică și mult mai eficientă decât cea a translatorilor oficiali, care și-au intrat în pâine a doua zi dimineață.

Prin iunie 2011, tot la Palatul Parlamentului, a fost un simpozion cu tema „Libertatea de conștiință și de credință”, organizat de ECPM, cu lideri creștini, parlamentari și oameni politici, participanți cu greutate, printre alții fiind prezent Jeff Fountain, director al Schuman Centre for European Studies. Despre eveniment am scris pe scurt aici, la vremea respectivă.

Prezent, Cristi și-a făcut treaba, a filmat, a luat interviuri în pauze etc. Însă la un moment dat a lăsat camera jos și a luat loc la masa rotundă, metamorfozându-se în participant la discuții, opiniile lui fiind ascultate cu mare interes de către ceilalți, cei mai mulți dintre ei știind că el nu era un simplu realizator TV, ci un creștin foarte implicat.

Când a fost conferința „Limbajele iubirii” cu Gary Chapman, la București, Editura „Curtea Veche”, cea care i-a publicat multe dintre cărțile reputatului scriitor creștin, ne-a abordat, solicitând organizarea unei conferințe de presă, precum și o lansare de carte, anume Cele cinci limbaje ale iubirii. Conferința noastră se suprapunea peste Bookfest așa că timingul era cum nu se poate de bine potrivit. Așa cum am relatat la momentul respectiv, (vezi aici), a fost extraordinar de văzut căutarea avută de cărțile lui Chapman, bazate pe valori creștine și pe modul de gândire creștin, precum și atenția acordată de publicații seculare de la care nu te-ai fi așteptat, precum Tabu, Elle etc. Tot așa de surprinzătoare a fost lipsa de apetență a evanghelicilor pentru acest eveniment, aceștia fiind marii absenți, deși prezența lui Chapman la Bookfest fusese anunțată în timpul conferinței, cât și pe internet, radio (RVE) etc. La conferința de presă, Chapman a fost bombardat cu tot felul de întrebări de reprezentanții presei seculare, menținând discuția într-o zonă neutră dpdv spiritual. Cristi a văzut acest lucru și a preluat conducerea discuției, punând o serie de întrebări care să-l determine pe Chapman să scoată la iveală substratul creștin al cărților sale. Am avut parte, astfel, de o mărturie extraordinară a unui om care era privit cu admirație de toți cei prezenți.

La înmormântarea pastorului Ștefănuți a făcut la fel. Stăpânindu-și cu greu propriile emoții, a înregistrat secvențe ale durerosului eveniment.
Înainte de final însă, a lăsat camera video pe marginea mormântului, a vorbit și a cântat, un moment pe care eu însumi l-am găsit sfâșietor.

Prietenia cu Cristi nu te scutea însă de observații incomode sau chiar de dare de socoteală. L-am invitat să vină la Sinaia, la conferința cu Ravi Zacharias, știind că îl apreciază mult pe Ravi, despre care discutasem cu el cu ani în urmă. A venit și, la un moment dat, cu stilul lui caracteristic, direct, m-a luat cu: „Măi Mihai, ce părere ai tu despre chestiile alea de „advertisement” plasate strategic în spatele lui Ravi? La urma urmei, care e scopul acestei conferințe? Cui i se face reclamă?” Instantaneu am simțit o sudoare rece pe șira spinării. „Cristi”, i-am răspuns, găsind puterea să zâmbesc, „care răspuns vrei să ți-l dau? Unul corect politic sau…” La care, râzând, mi-a zis: „Vreau răspunsul tău!” ”Bine, răspunsul meu este că, deși sunt coordonator cu comunicarea în cadrul BIG Impact și sunt unul dintre cei doi oameni desemnați de bordul BIG să-l reprezinte în organizarea acestei conferințe, nimeni nu m-a consultat în această privință”, cineva asumându-și acest „advertisement” peste capul bordului BIG și a coordonatorului comunicării. Dar trec cu vederea lucrul ăsta că nu vreau să-mi umbresc bucuria de a-l asculta pe Ravi.” „Te înțeleg atunci! Hai să încercăm să privim doar la primul plan și să facem abstracție de al doilea,” a răspuns el, hâtru, cu o privire pe care i-o cunoșteam bine.

Prietenia cu Cristi a fost una aparte, ieșită din tipare. Nu am făcut concedii împreună, nu ne-am vizitat cu familiile deși am discutat adesea despre familiile noastre, nu am făcut lucrurile pe care le fac prietenii în general. A fost o prietenie de drum, de lucru, în care ne-am purtat poveri, ne-am încurajat reciproc, ne-am rugat unul pentru celălalt, ne-am sfătuit unul cu celălalt, ne-am sprijinit când a fost cazul, ne-am lansat provocări, ne-am și tachinat pe ici pe colo. Și nu, nu ne-am certat niciodată. Probabil în alte circumstanțe am fi făcut și lucrurile pe care le fac de regulă prietenii împreună, dar noi nu am trăit asemenea circumstanțe. Tocmai de aceea îmi este greu să-mi iau rămas bun de la el. Fiindcă prietenii de drum lung sunt de neînlocuit.