Pleºiþã versus Polansky

Alaltãieri mi-am expus punctul de vedere cu privire la reacþia cuvenitã unui creºtin în cazul mult mediatizat al regizorului Roman Polansky. Vãd cã spiritele s-au înfierbântat pe plan internaþional, ajungându-se ca guvernul francez sã solicite iniþial eliberarea lui, apoi repliindu-se în mod diplomatic. Dar nu despre asta vreau sã scriu acum ci despre justiþie.

În cazul lui Polansky, fãcând abstracþie de renumele regizorului ºi de meritele lui de tot felul, justiþia americanã se dovedeºte a fi fermã, chiar dacã au trecut 30 de ani de când acesta fuge de braþul legii. Este ceea ce am aºtepta ºi noi de la ea, sã nu se lase impresionatã de faþa omului ºi sã trateze pe fiecare individ la fel, indiferent de starea materialã, de renumele lui, de apartenenþa politicã, religioasã sau etnicã. Justiþia trebuie sã fie justã, altfel se pierde încrederea în lege ºi în administratorul acesteia.

Sãptãmâna aceasta ne-am despãrþit de generalul Pleºiþã. Fost general de securitate, Pleºiþã se pare cã a fost o eminenþã cenuºie a serviciilor secrete româneºti. Lui i se atribuie atentatul soldat cu victime de la Munchen, þinta fiind secþia românã a postului de radio Europa Liberã. Printre colaboratorii sãi s-a enumerat cel mai cunoscut terorist din epoca ante-Al Qaida, anume Carlos, supranumit ªacalul. Vladimir Tismãnanu îl considerã ca fiind un “Kaltenbrunner al comunismului românesc”. Timp de douã decenii, dupã revoluþie, justiþia românã s-a fãcut cã e oarbã, târziu de tot încercând sã instrumenteze un caz împotriva lui. Au tãrãgãnat totul ºi, în final, în urmã cu trei luni a fost scos de sub urmãrire, trãind bine mersi dintr-o pensie de 3000 de lei pe lunã. În cele din urmã a murit fãrã sã manifeste vreun regret pentru crimele comise. În urma lui a mai rãmas un mare semn de întrebare. Prin nescoaterea la ivealã a adevãrului, cu el se mai înmormânteazã o parte din istoria României. O parte murdarã, pentru care sunt multe interese sã nu fie adusã la luminã.

Orice am spune acum nu mai putem schimba nimic în dreptul sãu. Rãmâne însã un gust amar, cu atât mai amar cu cât vedem temeinicia justiþiei americane. La noi justiþia este doar un minister care îngraºã conturile miniºtrilor, secretarilor de stat, directorilor de departamente, ºamd. Numai cã justiþia românã nu este justiþie. I-a lãsat pe toþi sã scape, oficial, pe faþã, fãrã ruºine. Nicolsky, Chiþac, Stãnculescu, Pleºiþã… toþi au fentat justiþia românã. ªi nu e vorba doar de ei, vârfurile aisbergului… e vorba de cei care au fãcut atâtea crime în cei 50 de ani de comunism, cât ºi în timpul revoluþiei, oameni a cãror biografie a fost igienizatã. Pentru aceasta clasa politicã româneascã va da într-o zi socotealã, dacã nu în faþa oamenilor sigur în faþa lui Dumnezeu. Dar noi rãmânem cu regretul cã trãim la ani luminã de o democraþie realã.