Ultimul Autogol

Recent a fost incinerat Silviu Brucan. O ceremonie discreta, doar în prezenta câtorva cunostinte si prieteni. Un mic discurs înainte, zgârcit, cam cât ar fi durat un Tatal Nostru si gata. Fara fast, fara ceremonie religioasa, aproape fara regrete. Daca n-ai fi recunoscut în asistenta pe Ion Iliescu si pe Lucian Mândruta, ai fi zis ca au incinerat pe vreun batrân abandonat la azil. Silviu Brucan a fost omul al carui cap a schimbat multe palarii la viata lui, practicând un cameleonism unic pentru societatea noastra. A stiut sa stea întotdeauna la loc vizibil si ramâne în memoria colectiva prin câteva asertiuni celebre. Una dintre ele, ce pare surprinzatoare venind de la un fost activist de partid: �comunismul este un autogol dat istoriei�. De fapt Brucan a fost un maestru al autogolului, pe care l-a practicat cu consecventa.

Primul autogol a fost acela dat natiei din care se trage si familiei lui. Evreu fiind, si-a schimbat numele, stigmatizant în acea epoca, apoi, negându-si originea burgheza a îmbratisat ideologia comunista. Dupa ce slujeste cu exces de zel, cerând chiar moartea pentru liderii taranisti, în urma un periplu prin Vest, ca ambasador si conferentiar, începe sa-si rearanjeze culoarea. Ajunge disident de marca, da iar un autogol celebru, participând la scrisoarea supermediatizata a celor sase ex-lideri comunisti si revine în prim plan la momentul oportun al Revolutiei. Se foloseste de ocazie pentru a-si regla conturile cu Ceausestii si cu generalul Iulian Vlad, apoi se retrage din viata politica. Nu înainte de a da un autogol Revolutiei în sine, impunând o guvernare bazata pe comunistii din linia a doua, în frunte cu Ion Iliescu. În ultimii ani ai vietii, cu aura de politolog, Silviu Brucan mai da un autogol, promovând în emisiunile sale de la ProTV necesitatea unor reforme radicale de centru dreapta, fara a fi bagat prea mult în seama de cei care se manifestau pe aceasta arie a esichierului politic.

A trait 90 de ani, o viata suficient de lunga, din pacate marcata de aceasta mentalitate de cameleon. Si-a schimbat culoarea de fiecare data când considera ca e mai bine, dând autogoluri sistemelor pe care le trada. Niciodata nu si-a cerut scuze sau iertare, pentru umarul pus la distrugerea societatii românesti. Multi regreta ca a plecat fara sa spuna adevarul despre Revolutie. Mai mult decât atât, oracolul Damaroaiei, în profetiile lui despre trecut, nu ne-a spus cum ar fi aratat tara asta daca el si ai lui n-ar fi fraudat alegerile în ’46, daca n-ar fi arestat pe taranisti si pe liberali, daca n-ar fi facut canalul si daca n-ar fi distrus crema tarii în lagare si în închisori.

Nu pot sa nu-l compar cu Corneliu Coposu. Au trait în aceleasi vremuri, dar cât de diferit le-au trait si cât de diferit au murit! Unul ca si chibit, celalalt un adevarat senior. Politiceste Brucan s-a cocotat întotdeauna mai sus. Si la TV a avut parte de un acces generos. Dar iesirea din scena spune totul. Înmormântarea seniorului poate fi comparata doar cu vizita Papei la Bucuresti. La Brucan a fost aproape de penibil. Un asemenea om când pleaca, nu lasa regrete în urma. A jucat un rol important dar n-a plâns nimeni dupa el, nu s-au înghesuit oamenii sa-i aduca omagiu, si asta pentru ca, de fapt, Brucan a plecat prin a-si da siesi un ultim autogol. Desi se trage din poporul Cartii si a fost educat la Scoala Evanghelica din Bucuresti, în ciuda cameleonismului politic, Brucan a persistat în a ramâne ateu. Înfrigurati, la incinerarea lui, acei câtiva oameni prezenti au murmurat totusi un Dumnezeu sa-l ierte! Ce pacat! A avut stofa de mare profet dar a preferat sa ramâna un amarât de oracol. Iesind din scena printr-un autogol tras siesi, sunt convins ca Brucan a avut, din nefericire, un cumplit sentiment existential de ratare.