Ce poþi spune dupã o înmormântare?

Am fost azi la înmormântarea lui Ionatan. Recunosc cã nu este genul de socializare care îmi place, dar de regretatul poet m-au legat prea multe ca sã-mi gãsesc scuze ºi sã nu particip. Anii de lucru împreunã, câteva proiecte notabile la care am transpirat pe vremuri, poezia lui ºi aspiraþia spre excelenþã, multe discuþii în contradictoriu, ba chiar ºi decizia de a merge pe drumuri separate acolo unde nu am gãsit altã cale. Ca sã nu mai vorbesc cã am copilãrit în aceeaºi bisericã, chiar dacã Ionatan era cu câþiva ani mai mare decât mine.

Am fãcut ºi ceva fotografii astãzi dar nu ºtiu dacã e decent sã le public. Probabil cã n-am sã o fac. Oricum, senzorul aparatului este incapabil sã înregistreze durerea. Nu are în meniu vreun reglaj al balansului durerii, aºa cum e cu balansul de alb, claritatea, contrastul, etc aºa cã mi-e teamã ca aceste poze nu vor putea fi interpretate corect de cãtre eventualii privitori. Fiindcã am vãzut azi enorm de multã durere. O durere exteriorizatã, nedisimulatã, în cazul soþiei lui Ionatan, a sorei lui Ionatan ºi, mai ales, a mamei lui Ionatan. Ce altceva te-ai putea aºtepta de la o soþie, de la o sorã ºi de la o mamã? Ce cuvânt de mângâiere ai putea avea pentru ele? În acelaºi timp am vãzut ºi o durere interiorizatã, þinutã sub cheie, dar nicidecum mai micã, în cazul celor douã fiice ale poetului plecat dintre noi. Nu cred cã ele au acceptat ceea ce s-a întâmplat. Pãreau a fi atins acel nivel de paroxism al durerii care te amuþeºte pur ºi simplu, determinându-te sã priveºti undeva în gol, fiind incapabil sã mai reacþionezi conform tiparelor. A fost sfâºietor sã le vezi aplecate de-asupra gropii, aruncând o ultimã floare, înainte ca pãmântul sã fie prãvãlit întru întoarcerea în þãrânã a pãrintelui lor. Fetele acestea meritã rugãciunile noastre. E un bine pe care încã i-l mai putem face lui Ionatan.

Izolat printre aceste femei ºi fete, tatãl lui Ionatan trebuia sã fie bãrbatul puternic, un rol extrem de ingrat într-un asemenea context. Nu l-am vãzut plângând, nu l-am vãzut vãicãrindu-se, nu l-am vãzut nici mãcar încruntat. Pãrea chiar detaºat de tot ceea ce se întâmpla în jurul sãu. Atunci când sicriul fiului sãu a fost scos din bisericã, l-am vãzut susþinându-ºi soþia, cu un braþ ocrotitor, dupã umeri, în acel moment extrem de critic. Îl cunosc de mic copil ºi întotdeauna l-am perceput ca pe un om sever, care impunea o oarecare distanþã. Dar când i-am strâns astãzi mâna, prelung, în tãcere, ca într-o conexiune digitalã de mare vitezã am putut face download-ul întregii lui dureri, care m-a lãsat fãrã cuvinte. De aceea mi-e teamã cã pozele sunt înºelãtoare în situaþia de faþã.

Încã ceva: în mod extrem de sugestiv, trupul lui Ionatan a fost pus într-un mormânt nou, care trebuia sã fie destinat altcuiva, situat undeva la marginea câmpului, departe de zgomotele oraºului. Nu e niciun pom prin preajmã, cum îºi dorea Eminescu, dar nu-i bai. Poetul nostru a ales sã stea la altã umbrã.

O surprizã plãcutã, dacã mai pot spune ºi aºa ceva, a fost participarea lui Daniel Farcaº, a lui Cristi Þepeº ºi a câtorva prieteni de-ai lui Ionatan de la biserica Strãjerul din Iaºi. Probabil cã au mai fost ºi alþii, veniþi din depãrtare, dar întrucât nu i-am cunoscut sau recunoscut, nu pot sã le amintesc prezenþa.

ªi dacã durerea a fost cuvântul la ordinea zilei, aºa cum i-am spus ºi A.Damei în rãspunsul la un comentariu de la un post anterior, ar trebui sã ne consoleze faptul cã adevãrata durere a suportat-o Ionatan pentru a trãi printre noi. Mãcar pentru el, durerea aceasta de a ne suporta s-a terminat. ªi, ca sã nu ne fie greu, ne-a lãsat cadou poezia lui. Sper, din toatã inima, cã nu vom lãsa ca praful sã se aºterne asupra ei ºi cã vom preþui cum se cuvine, mãcar postum, contribuþia lui la cultura ºi spiritualitatea românã.