Înapoia mea, Europa!
Înca putina vreme si ne vom integra, sau dezintegra în Europa. Pentru cei mai multi evenimentul reprezinta cea mai de seama realizare a tarii de la revolutie încoace. Personal sunt cam sceptic si timpul va dovedi daca entuziasmul guvernantilor este fundamentat sau, daca nu cumva la judecata istoriei se va vadi ca am mai luat înca o data teapa.
Sunt eurosceptic în primul rând fiindca integrarea presupune o abdicare de la valorile noastre autentice, însotita de o asimilare fortata a unora care nu ne reprezinta. De bine de rau românii sunt atasati de spiritualitatea crestina si scurta perioada de libertate de dupa revolutie a fost caracterizata de o regasire si o reafirmare a radacinilor noastre crestine, cu toate implicatiile care decurg de aici. Puteam spera astfel la o însanatosire morala a natiunii, dupa degringolada epocii comuniste. Din pacate, în planul acesta Europa ne trage în jos, fiindca ea este într-un proces naucitor de renegare, refuzând macar a recunoaste meritele crestinismului în dezvoltarea propriei civilizatii. Acest lucru impune consecinte pe care mai târziu le vom regreta cu amar. Un mic exemplu doar: românului îi sunt straine lucruri precum homosexualitatea si, desi este tolerant, pentru el avântul luat în propulsarea drepturilor minoritatilor sexuale vine ca o operatiune împotriva firii. Asa cum prea bine a remarcat H.R.Patapievici: �Europa este ca un nou Babilon, adica o constructie fara Dumnezeu. Si o constructie fara Dumnezeu n-are cum sa reziste!�
Mai sunt eurosceptic fiindca istoria ne învata ca tarile din vestul Europei au fost întotdeauna parteneri de conjunctura si niciodata aliati de nadejde. De pe vremea lui Iancu de Hunedoara, cel care încerca sa formeze o coalitie împotriva pericolului otoman si pâna la ultima conflagratie mondiala, adunam nenumarate indicii ca occidentalii au facut întotdeauna cartile dupa cum le-a fost interesul si niciodata nu si-au tinut angajamentele. Cel putin fata de noi.
Un alt lucru care ma determina sa fiu atât de circumspect este faptul ca aderarea noastra seamana cu o mezalianta dintre un print îngâmfat si o fetiscana scapatata, unde printul repeta încontinuu: Puti! Esti o sarantoaca! Tiganco! Sa nu intri la mine în dormitor! O asemenea relatie poate dura numai prin spalarea creierului si cultivarea de aptitudini mazochiste.
În tot timpul procesului de aderare am jucat rolul unei fete batrâne, care se tot sulemenea, doar doar l-o pacali pe print s-o ia de nevasta. Ma întreb, daca pâna acum atitudinea Europei a fost cea a unui aristocrat îngâmfat si a noastra una de boitori de imagine, cum va fi când lucrurile se vor vedea asa cum sunt în realitate, de ambele parti? Ce se va întâmpla atunci când fiecare va contempla goliciunea celuilalt? Cu siguranta nu va fi bine pentru noi iar faptul ca si acum, în prag de nunta, europenii strâmba din nas când aud de români, îmi întareste suspiciunle privind aceasta alianta. Si nu pot spune altceva decât: Înapoia mea, Europa!