Tschetter
Tschetterle este numele unei familii de germani protestanþi, exilaþi în Austria pe motive religioase. E posibil ca iniþial numele lor sã fi fost Zetterle dar, undeva în Evul Mediu a fost transpus în prima formã. În secolul XVI familia aceasta a aderat la miºcarea hutteritã, una din ramurile radicale ale anabaptiºtilor, caracterizatã prin posesia în comun a bunurilor, botezul adulþilor, refuzul de a depune jurãmânt ºi refuzul de a participa în armatã sau de a plãti impozite pentru rãzboi.
Iniþial hutteriþii au cunoscut o dezvoltare amplã, apoi au început persecuþiile crunte din partea bisericii catolice. Au migrat rând pe rând din Tirol, în Mahren, Austria, apoi la Sabatisch (Sobotiºte) în Slovacia Rãsãriteanã.
Un grup de hutteriþi s-a stabilit în Transilvania, la Vinþu de Jos ºi în împrejurimi, unde în sec.XVII-XVIII au cunoscut o prosperitate deosebitã, apoi ºi asupra lor s-a declanºat teroarea. Toate celelalte comunitãþi hutterite din imperiul austro-ungar fuseserã deja nimicite. Unii au fost martirizaþi, alþii au fost bãtuþi, închiºi ºi forþaþi sã se lepede de credinþã. În 1767 mai rãmãseserã doar 15 persoane în libertate, la Vinþu, care încã rezistau presiunilor fantastice ale bisericii catolice. Liderul grupului de hutteriþi a convins un grup de 63 de refugiaþi luterani din Carinthia sã adere la credinþa lor ºi, împreunã, au decis sã fugã în Valahia, pentru a scãpa de nimicire. Unul dintre cei 15 hutteriþi era ºi tânãrul Lorenz Tschetterle.
Înfruntând pericole de nedescris, hutteriþii au traversat ilegal frontiera, strãbãtând pe jos Carpaþii, cu femeile ºi copiii ºi s-au stabilit la Ciorogârla, lângã Bucureºti. Au rezistat în Valahia doar trei ani, pânã ce þara a devenit neguvernabilã, fiind teatrul rãzboiului dintre ruºi ºi turci. Atunci au luat decizia sã cearã comandantului armatei þariste, cneazul Rumianþov, dreptul de a emigra în Rusia, cu garantarea respectãrii credinþei lor, cu toate preceptele adiacente. Drept urmare Rumianþov i-a invitat sã se stabileascã pe moºia lui din Ucraina.
Timp de 100 de ani au prosperat în Ucraina, crescând numeric la peste 1200 de persoane, pânã când þarul a refuzat sã-i mai scuteascã de serviciul militar. De aceea, în 1873 au trimis doi delegaþi în Canada ºi SUA, sã negocieze emigrarea lor acolo. Erau Paul ºi Lorenz Tschetterle, unchi ºi nepot, Lorenz fiind slujitor al Cuvântului din comunitatea hutteritã. Ca urmare a vizitei lor, pânã în 1879 toþi cei 1265 de hutteriþi, împreunã cu câteva zeci de mii de menoniþi, au emigrat în America, stabilindu-se în Dakota de Sud. Dintre aceºtia, doar o treime au perpetuat stilul lor comunitar de viaþã, în colonii, restul au dezvoltat ferme independente.
Urmaºii celor care au pãstrat stilul tradiþional sunt astãzi în numr de 45000 în SUA ºi în Canada, trãind dupã aceleaºi principii ca ºi strãmoºii lor de la Vinþu de Jos. Ceilalþi au fost asimilaþi de menoniþi iniþial, apoi s-au rãspândit în toatã Ameica ºi mulþi nu mai ºtiu nimic despre originile lor hutterite, dar numele le trãdeazã ascendenþa. Unul dintre aceste nume este ºi Tschetter, purtat de numeroºii descendenþi ai lui Lorenz Tschetterle din Vinþu de Jos. La emigrarea în SUA, numele a fost scurtat, eliminându-se particula finalã.
În urmã cu o sãptãmânã am fost binecuvântat sã am la masã douã femei din Dakota de Sud, venite pentru un proiect umanitar în România. Este vorba de Susie ºi de Kathy Tschetter, soþia, respectiv fiica lui Lorenz Tschetter, unul din descendenþii hutteritului cu acelaºi nume din Vinþu de Jos. Acest Lorenz Tschetter lucreazã aceeaºi fermã pe care a înfiinþat-o în urmã cu peste 130 de ani strãbunicul lui, care a fost unul dintre hutteriþii ce au devenit fermieri independenþi, odatã cu emigrarea în America. Multã vreme familia lor a fãcut parte din biserica menonitã, dar ultimele douã generaþii au gãsit de cuviinþã sã se mute într-o bisericã wesleyanã.
A fost extraordinar sã pot discuta despre hutteriþi ºi despre bogata lor istorie cu aceste douã femei. ªi a fost o ocazie unicã sã vãd o împlinire a promisiunii lui Dumnezeu, care se îndurã pânã la al miilea neam de cei care-L iubesc. Am toatã certitudinea cã unul din cele mai comune nume întâlnite la litera T în Cartea Vieþii, este numele Tschetter(le).
În acelaºi timp nu pot sã nu constat, cu amãrãciune, faptul cã Dumnezeu a trimis în þara noastrã oameni binecuvântaþi, care ar fi transmis din binecuvântarea lor ºi asupra acestor locuri. Au fost refugiaþii husiþi, apoi aceºti hutteriþi, apoi evreii ºi probabil cã au fost ºi alþii. Din pãcate nu-i mai avem pe niciunii printre noi ºi acum putem doar privi de la distanþã modul în care Dumnezeu i-a binecuvântat ºi continuã sã-i binecuvinteze. Iar pe noi, când ne înneacã ºuvoaiele, când ne arde focul acesta ucigãtor de afarã, când îºi bat joc conductorii noºtri de noi… ºi mai avem tupeul sã întrebãm de ce?
Citește și Baptiștii din România: Pionierii
“Istoria fratilor hutteriti” o veti gasi tradusa pe site-ul de mai sus. Sunt unul din cei care cunosc foarte bine Istoria lor . Am gasit cartea pe net in germana, m-am ocupat de traducerea ei in romana, am publicat-o pe net in luna ianuarie (parca) a acestui an. Intre timp am mai citit multe despre ei.
fratele Daniel
va rog sa ma anuntati daca mai sunt in tara cele doua surori Tcheterle.
Buna ziua,
As dori sa colaborez cu Daniel cel care a tradus “Istoria fratilor hutteriti” ma intereseaza ca lucrez la o Cronologie despre Vintu de Jos judetul Alba, AStept un email la orasulteius@yahoo.com
O sa primiti un email cu adresa respectiva. As vrea sa ne anuntati si pe noi aici de rezultatul cronologiei la care lucrati. Un link a fi extrem de binevenit!
Cartea mi se pare extraordinarã. Cine este autorul ei ºi cum se numeºte în original?
Cele douã surori Tschetter au plecat vineri înapoi în SUA.
Mihai,
Multumesc pentru istoria frumoasa care mi-a incalzit inima. Cred ca a fost un “treat” sa stai de vorba cu cele doua mostenitoare a unei traditii atit de bogate si binecuvintate!
Autorul se numeste Erich Buchinger, din ce am dedus, nascut in Transilvania, emigrat in Austria. Sigur, nu este credincios evanghelic. Probabil istoric sau cel putin foarte pasionat.
A decedat in anii 80 in Austria.
Cartea am gasit-o pe un site cu scopuri genealogice:
http://www.stahl-ahnenforschung.org
al unui urmas al familiei Stahl(dintre hutteriti) care sunt
raspanditi acum in Rusia, Austria, Germania, Elvetia, Paraguay si
Canada. Nici acest Stahl nu pare evanghelic.
Adresa exacta a cartii:
http://www.stahl-ahnenforschung.org/html/inhalt.html
Nu am gasit nicaieri interdictie de copiere.
Mai multe amanunte despre hutteriti are profesorul Horst Klush din Sibiu, str Lector 8 (80 de ani). Dansul a descoperit prin anii 60, in Biblioteca Battyneum din Alba Iulia 19 volume cu scrierile hutteritilor care au fost confiscate de catolici in anii 1700(probabil de Delpini). O delegatie hutterita a fost la Battyneum impreuna cu prof Klush in anii 70 sau 80 si a vazut volumele. Ei erau pregatiti sa le cumpere. Ceausescu nu a aprobat. Oricum nici azi nu cred ca se pot cumpara fiind din patrimoniu. Ar fi o slujba interesanta publicarea in Romania a singurei mosteniri anabaptiste ramae pe acest nacajit pamant. Mai ales ca sunt atatea Universitati evanghelice cu titluri asa laudaroase si atatia doctori in teologie.
Unul din cele 19 volume este la Cluj.
Daniel
Buna ziua,
As fi foarte multumita daca aveam posibilitate sa cistesc articol de Ballardini: Opere di maestri compendiari faentini e loro rapporti con le ceramiche habane. Acest fenomen se vede evident examinind ceramica habana din vestul Slovacii la secolul 16-lea. Provin de la familia cu traditiile habane si ma interesez la evolutia ceramicii habane la Slovacia. Din bibliotecile nu am niciunul raspunsul.
O surpriza buna sa ne onorati cu acest comentariu, ca venind din Slovacia! Din pacate, probabil doar intr-o biblioteca italiana exista acces la acest articol de Ballardini. Daca mai aveti linkuri interesate de pe net, in mod special in limba engleza, legate de acest subiect, as fi bucuros daca le-ati impartasi cu noi.
Se pare ca linkul nu mai e valabil, oricum eu am luat cartea de acolo anul trecut.
Ted,
Am avut oaspeþi de seamã în casã de multe ori, ºi am avut ºansa sã cunosc în diferite ocazii personalitãþi destul de importante ale lumii creºtine. Crede-mã cã niciodatã nu m-am simþit parcã atât de binecuvântat ca în momentele discuþiei cu aceastã soþie de fermier din South Dakota, nu neapãrat prin calitatea informaþiei, fiindcã nu le ºtia nici ea pe toate foarte bine, multe am mai gãsit dupã aceea pe net…ci pur ºi simplu prin prezenþã. Rãmâne un ‘highlight’ al vieþii mele.
Daniel,
Informaþiile tale sunt fabuloase! Ar fi un mare câºtig dacã s-ar publica scrierile hutteriþilor din biblotecile româneºti, fie ºi într-o ediþie limitatã, sau pe net. Poate cã cineva va prelua provocarea.
Mai þinem legãtura.
Mihai
Un prieten maghiar a tradus pt mine:…
HABANII
Dupã:
BUNTA MAGDA
CERAMICA HABANÃ DIN TRANSILVANIA
Editura Kriterion Bucureºti 1973
Originea denumirii de haban
Provenienþa habanilor
Habanii erau meºteºugari în foarte multe domenii din Europa Centralã a secolelor XVI-XVII. Din consemnãrile de epocã reiese cã se ocupau aproape cu toate meºteºugurile ºi aproape în toate industriile au atins o cotã înaltã de dezvoltare technologicã. Munca lor, produsele lor meºteºugãreºti ºi în þara noastrã le apreciau. În recenzaþiile testamentale din Ardeal, în urbariumuri întotdeauna gãsim pe lângã produsul meºteºugãresc ºi consemnarea de produs exceptional.
În relatãrile din secolele XVII-XVIII din Ardeal – dupã câte ºtim – denumirea aceasta nu se regãseºte. În scrisori oficiale ºi în surse ce relatau despre ei, au fost denumiþi astfel: anabaptiºti, creºtini noi, rebotezãtori, fraþi moravi, (în limba latinã: anabaptistae, fratres moravici), nemþi negrii. În literatura de specialitate din þara noastrã s-a generalizat ºi denumirea de haban. Acesta din urmã, dupã unii, ar fi provenit din cuvântul Haushaben ce definea convieþuirea lor comunã în gospodãrii comune sau aºezãmântul lor, dupã alþii era o poreclã, care s-a prins de ei în Ungaria De Sus. Supoziþia aceasta confirmã faptul cã prin hotãrãrea adunãrii judeþului Nyitra, 1791 se interzice folosirea poreclei de haban. Pe lângã þara noastrã, în literatura de specialitate din Ungaria, Cehia ºi Slovacia deasemenea este in folosinþã uzualã cuvântul de haban.
Din sursele arãtate mai sus reiese cã habanii erau credincioºi din gruparea religioasã a anabaptiºtilor. Ca sã înþelegem ºi sã apreciem meºteºugãria habanã, trebuie sã ne ocupãm de asemenea de specificul miºcãrii anabaptiste.
Anabaptizmul este produsul miºcãrilor nemþeºti de reformã, deºi rãdãcinile ei se întind pânã la miºcãrile þãrãneºti-plebeieºti de la începutul secolului XV. Clasele ce compuneau temelia miºcãrii sunt identice cu miºcãrile eretice þãrãneºti-plebeieºti, marea majoritate a credincioºilor provenea din straturile acestea, ei au hotãrât în mod decisiv ideologia specificã a miºcãrii, scopurile civile ºi politice. Anabaptizmul ca miºcare þãrãneascã-plebeie s-a confruntat cu reforma lutheranã din necesitate ºi a dezvoltat mai departe acele încercãri antifeudale, care în contra catolicizmului erau reprezentate de reformaþiunea poporului, aceastã erezie protestantã timpurie. Punctul de cãlcâi din ideologia religioasã a constat în aceea, cã a respins botezul copiilor. La inceputul miºcãrii practicau rebotezarea, mai târziu acesta însemnând botezul propriuzis fãcut la maturitate.
În legãturã cu proprietatea privatã au luat fiinþã douã orientãri în miºcare. Una susþinea cã cei bogaþi trebuie sã-ºi împartã bogãþiile saau surplusul prinre sãraci. Dupã susþinãtorii celeilalte opinii trebuia reintrodus din nou proprietatea comunã, aºa cum a fost pe timpul apostolilor în Ierusalim. Unele orientãri erau pentru îngãduinþã ºi supunere faþã de stat ºi nobili, alþii erau împotriva acestora, propovãduind cã stãpânirea statalã este împotriva egalitãþii ºi fraternitãþii creºtine. Militãria, rãzboiul, ºi de obicei purtarea dãrilor erau cele mai mari pãcate impotriva lui Dumnezeu, iar impozitele, dijma ºi harapul soldaþilor cãmãtãrie grosolanã. Din cauza acestor învãþãturi ºi din ceea ce a rezultat din ele, o comunitate comunistã primitivã, atât Biserica Catolicã, ca ºi aliatul ei Reacþia Feudalã, precum ºi Biserica Protestantã a dezlãnþuit un atac organizat împotriva lor.
Prima datã au fost expulzaþi din Zurich, când au hotãrât ca toþi cei care nu boteazã copii sã pãrãseascã oraºul in 8 zile. Totuºi, chiar ºi aºa miºcarea a continuat sã creascã, rãspândindu-se în toatã Elveþia, având ca nou centru St. gallen. În zone nemþeºti precum Zwickau, Augsburg, Munchen, Ulm, Nurmberg erau comunitãþi anabaptiste înfloritoare. De asemenea miºcarea s-a extins ºi in Karinthia, Krajna, Nordul Italiei, Austria, Cehia ºi Moravia ºi Þãrile de Jos (Olanda, Belgia). Între timp s-a alãturat ei Thomas Munzer, al cãrui radicalism, având învãþãturi revoluþionare, a produs un mare efect (Thomas Munzer a fost executat pe 27 mai 1525). În vâltoarea evenimentelor rãscoalei þãrãneºti nemþeºti anabaptiºtii au devenit cei mai fanatici promovatori ai idealurilor munsterite. Dupã înnãbuºirea rãscoalei þãrãneºti (1525 iulie) s-a declanºat împotriva lor o adevãratã campanie de exterminare. Consiliul din St. Gallen, dupã exemplul celor din Zurich, a ameninþat cu expulzarea tuturor acelora care urmau aceastã credinþã. Asemenea hotãrâri au fost luate ºi în alte oraºe elveþiene.
În 1527 împãratul Ferdinand I. prin porunca cãtre þinuturile austriece, pe care mai târziu a repetat-o de mai multe ori, a condamnat la moarte pe cei ce urmau anabaptizmul. Dupã demersul din 1528 a împaratului romano-german Carol V., care a fost consfinþit ca având putere de lege în 1529 de cãtre dieta împãrãþiei, þinutã la Speyer, anabaptiºtii puteau fi uciºi oriunde, fãrã demers ºi sentinþã judecãtoreascã. Din pricina acestui edict au avut de sufetrit o moarte de martir, dupã practicile medievale ce le “reveneau” ereticilor, arºi de vii, decapitaþi sau înnecaþi, nu numai conducãtorii, învãþãtorii lor, ci ºi oamenii simplii ai acestei miºcãri. Din datele cronicilor anabaptiste de epocã reiese cã între anii 1527-1530 au fost uciºi în acest mod cc. 2000 de persoane.
Din cauza campaniei de exterminare lansatã împotriva lor, dupã 1525 s-au refugiat în masã din þinuturile nemþeºti. Simplitatea lor, hãrnicia ºi viaþa lor exemplar de curatã – în comparaþie cu stricãciune morala a claselor conducãtoare ale epocii – au trezit pretutindeni o stimã generalã, acolo unde au aparut grupele lor mai mici sau mai mari. Þinta peregrinãrii lor dupã 1526 a fost Moravia, unde primul care i-a aºezat pe domeniul sãu din Nikolsburg (Mikulovo) a fost Leonhard Liechtenstein, pe refugiaþii anabaptiºti din Waldshut. Dupã aceasta, în deceniile care au urmat, din acele teritorii unde viaþa le era imposibilã din cauza prigonirii lor, anabaptiºtii s-au refugiat in Moravia. Deoarece pentru experienþa în diferitele lor meºteºugãrii, iubirea muncii, i-a fãcut ca nobilii protestanþi sã-i primeascã cu binevoinþã pe domeniile lor. Aici a apãrut o nouã ramurã a anabaptiºtilor, huterismul (dupã 1529), luând numele dupã Jakob Huter, conducãtorul emigranþilor anabaptiºti din Tirol, sistematizatorul credinþei ºi formei de viaþã anabaptiste într-o formã unitã, din Moravia.
Miºcarea anabaptistã nu a fost unitã din clipa constituirii ei, au existat mai multe orientãri, ºi acestea erau în consens în multe întrebãri, dar se ºi deosebeau. Este de înþeles, deoarece aceºti “lideri” proveneau din medii diferite ºi reprezentau nãzuinþe diferite. ªi aici putem pune ceea ce Engels spunea despre miºcãrile eretice: “… ceea ce cetãþenii ºi-au câºtigat de la început pe domeniile lor, oameni ce nu aparþineau la nici o clasã, plebei orãºeneºti, zilieri, ºi servitori de tot soiul ca prevestitori ai proletariatului de mai târziu, exact la fel erezia se desprinde în douã direcþii, într-o direcþie a cetãþenilor moderaþi ºi într-una a plebeilor revoluþionari, pe care cetãþenii eretici (moderaþii) îi urau din sufletul lor.” În pofida înnãbuºirii rãscolei þãrãneºti nemþeºti ºi a campaniei de exterminare, idealurile munsterite au continuat sã trãiascã în învãþãturile anumitor orientãri anabaptiste. Dupã 1525 cea mai revoluþionarã, în combaterea cea mai tãietoare a feudalismului au reprezentat orientarea anabaptiºtilor din Munster, care în 1534 au cucerit oraºul, au luat în mânã puterea ºi au înfãptuit “comunismul”. Clerul catolic aliat cu nobilimea, în frunte cu episcopul din Munster, în 1535 au mãcelãrit cu cruzime aceastã manifestare revoluþionarã. În partea a doua a secolului XVI anumite orientãri au scãzut mult din radicalismul lor. Apãrea tot mai clar aripa oportunistã a anabatizmului, ºi anume deosebirea dintre orientarea revoluþionarã de odatã.
Pentru noi ne intereseazã – cum vom vedea – in mod mai aparte, orientarea huteritã lipsitã de avântul revoluþionar, caracteristica ei fiind compromisul cu orânduirea societãþii existente. În comunitãþile huterite deºi au implementat proprietatea comunã ºi egalitatea socialã, totuºi aceste prescripþii erau obligatorii doar în comunitãþile lor, ºi nu încercau rãsturnarea ordinii existente.
Sub protecþia marilor proprietari protestanþi din Moravia anabaptiºtii se simþeau relativ bine, deºi apãreau foarte des ordinele împãratului ºi atacurile nobililor catolici deseori conturbau liniºtea comunitãþilor, munca lor paºnicã. Între clasele morave ºi împãratul Ferdinand I a fost o luptã de aproximativ 40 de ani din pricina anabaptiºtilor. Între 1547-1554 ºi aici s-a produs prigonirea lor. Au trebuit sã se refugieze de la localitãþile lor, sã se ascundã în pãduri. Cu asta se explicã, cã de la mijlocul secolului XVI au apãrut grupuri mai mici sau mai mari cu tentativa de a se stabili în pãrþile de vest ºi nord ale Ungariei de atunci. La 1546 au apãrut în judeþul Nyitra, la Szobotiszt (Sobotiste), la 1547 în mai multe locuri din judeþele Pozsony, Nyitra, ºi Trecsen (Bratislava, Nitra, Trecin). În anii ce au urmat în parte s-au întors la localitãþile lor anterioare din Moravia ºi de la jumãtatea secolului XVI pânã la sfârºitul ei comunitãþile lor au atins o mare dezvoltare economicã. Le-au fost puse dãri mari, dar au fost recunoscuþi ca cetãþeni ai þãrii ºi li s-a asigurat dezvoltarea liberã. Cifra acelor anabaptiºti care s-au stabilit în comunitãþile din Moravia, dupã unele surse depãºea 15000 capete.
Anabaptiºtii din Moravia au realizat proprietatea comunã ºi egalitatea socialã. Faptul acesta a contribuit plenar la structura orânduirii lor obºteºti ºi sociale. Trãiau despãrþiþi de locuitorii din îmrejurimi, în aºa numite locuinþe mari, Haushaben. Cum am mai spus, probabil de aici vine ºi numele lor de haban. Au realizat aproximativ 57 de curþi în Moravia. Unele curþi aveau circa 300 de locuitori, dar au existat ºi locuinþe cu mai multe suflete. membrii comunitãþii munceau de la rasaritul soarelui pânã la asfinþitul lui in ateliere comune. Toate uneltele ºi utilajele aparþineau de comunitatea comunã. Conducãtorii se îngrijeau de producþia continua, de obþinerea in cantitãþi mari a materialelor, conduceau vânzarea produselor, si supravegheau respectarea legilor. Comunitatea asigura pentru munca depusã îngrijirea totalã. Mâncau împreunã, cei cãsãtoriþi locuiau în micile camere ale locuinþelor mari. De la vârsta de un an jumate, copii erau crescuþi în comun, prima datã în grãdiniþe, apoi în ºcoli, care erau construite în incinta curþilor. Cea mai importantã industrie ptr. locuitorii curþilor era meºteºugãria. Habanii din Moravia executau aproape 40 de meºteºugarii, cele mai renumite fiind þesetorii, cuþitarii, faianþarii, dar ºi deosebiþi ca ceasornicari, trãsurari, ºi constructori de apeducte, mori ºi cetãþi. Producþiile lor realizate cu cea mai înaltã technicã a epocii, de o calitate deosebitã ºi realizate artistic erau apreciate ºi cãutate în întreaga Europã.
Sfârºitul epocii de aur al anabaptiºtilor din Moravia a început odatã cu rãscola cehilor (1618), cu care a început rãzboiul de 30 de ani ºi deznodãmântul tragic al bãtãliei de la dealul alb (lângã Praga, 8 noiembrie, 1620). Cum este cunoscut, în rãzboiul de 30 de ani s-a implicat ºi Principele Transilvaniei, Bethlen Gabor. Unitãþile trimise din Transilvania spre ajutorarea cehilor au ajuns târziu la muntele alb ºi n-au putut interveni în deznodãmântul bãtãliei. Oastea cehã a suferit o grea înfrângere de la unitãþile lui Ferdinand II. Dupã bãtãlia de la dealul alb a început regimul catolicizant al Habsburgilor, urmatã de prigonirea protestanþilor, confiscarea averilor lor. La aceste evenimente s-au alãturat ºi prigonirea anabaptiºtilor, amploarea ei putând fi arãtatã din faptul cã din 57 de localitãþi înfloritoare, pe la 1622. 24 au fost distruse. Locuitorii care au supravieþuit distrugerii localitãþii lor, au emigrat în masã. Drumul lor þinea spre sud, la judeþele din nordvestul Ungariei de atunci, la localitãþile, domeniile în care au locuit mai dinainte. Unele grupuri ale lor, au mers ºi de aici mai departe, în cronicile lor numindu-se teritoriile din Ungaria de Sud; emigrând dincolo de Dunãre ºi în Transilvania. În Transilvania s-au stabilit la Vinþul de Jos, care pe atunci era domeniu princiar. Drepturile, posibilitãþile meºteºugãreºti, libertãþile vieþii lor religioase dieta de la Cluj-Napoca le-a ridicat la rang de lege, ca ºi certificatul de proprietate donat de principele Bethlen Gabor la 4 iulie 1622, care le garanta. De drepturile acestea se puteau bucura nu numai aceia care s-au stabilit în Transilvania pânã în mai 1622, ci erau deschise pentru toþi habanii, care doreau sã vinã la Vinþul de Jos pe viitor.
Dupã mãrturiile cercetãrilor mai noi, în Transilvania anabaptiºtii au apãrut deja pe la mijlocul secolului XVI. În izvoare sunt amintiþi primii “rebotezãtori” printre minerii de la Radna, care probabil au ajuns aici din Moravia. Ca urmare a extinderii reformaþiunii ºi ca urmare a viiturilor cauzate de izbucnirea conflictelor sociale ºi religioase, învãþãturile anabaptiste au câºtigat teren ºi în Transilvania. Cu asta se explicã, de ce pe la 1553 Heltai Gaspar, iar dupã aceea în cartea sa din 1570, sfinþeºte un loc mare combaterii anabatismului. Unele expuneri ale anabaptismului se regãseºte ºi în învãþãturile lui David Francisc ºi urmaºilor sãi. Din scrisoarea cãtre Heltai Gaspar, adresatã de un predicator refugiat la Krakovia, reiese cã încã de pe la jumãtatea a doua a secolului XVI vederile anabaptiste s-au rãspândit ºi au avut efect la Cluj. Dintre miºcãrile þãrãneºti din partea a doua a secolului, rãscola condusã de Karacsony Gyorgy la 1569- 1570 poartã amprenta influenþei învãþãturilor anabaptiste. Cu toate acestea – dupã mersul cercetãrilor actuale – nu este nici o urmã, cã in secolul XVI ar fi existat comunitãþi ºi felul de vieþuire tipice ale aºezãrilor habane în Transilvania. De aceea trebuie sã facem deosebire între anabaptiºtii ce au urmat aceastã credinþã ºi in Transilvania, pe timpul reformaþiunii ºi meºteºugarii anabaptiºti, grupurile de habani care începând cu 1621 s-au stabilit la Vincul de Jos.
Notã: Pânã aici am tradus fidel rând cu rând ºi cuvânt cuvânt, pe cat a fost posibil, tot ce este sris, ptr. cã mi s-a parut relevant totul, urmând ca tu sã decizi ce sã pastrezi ºi sã reformulezi dacã este cazul, depinde ce vei vrea sa faci cu aceastã sursã
Iata ºi un link bun (în maghiarã) în tema anabatistã
http://vajtful.hu
Aici se gãseºte ºi o parte din faimoasa cuvântare de tristã amintire þinutã de reformatorul Luther Martin, cu prilejul bãtãliei susþinute împotriva þãranilor rãsculaþi ºi motivaþi de predicatorul Thomas Munster.
“Faceþi bucãþi, înnecaþi, împungeþi ºi tãieþi, deschis ºi pe ascuns, unde puteþi ºi trebuie sã vã gândiþi cã nu este mai otrãvitoare, mai dãunãtoare ºi mai satanicã stare, decât omul rãsculat. Trebuie zdrobite capetele, ca la câinii turbaþi, dacã nu le zdrobeºti capetele, atunci el îþi va zdrobi capul ºi toatã þara. (…) aici nu poate fi vorba despre rãbdare, nici despre milã; este timpul paloºului ºi al mâniei, nu timpul milei. Loviþi, tãieþi, împungeþi, înnecaþi, oriunde puteþi. Chiar dacã muriþi, sã nu vã parã rãu, moarte mai izbãvitoare nici nu v-ar putea atinge.” (Faþã de duºmani, cât de altfel sunã mesajul Domnului Isus Christos ce a fost preluat de toate miºcãrile creºtine pacifiste, precum anabaptiºtii hutteriþi, mennoniþi, amiºi, etc. … deci se poate ºi altfel)
Aici îi include ºi pe cei de la Vinþul de Jos
http://vajtful.hu/archivum/437/az-erdelyi-anabaptista-kozossegek.html
Colonia habanã de la Vinþul de Jos
Notã: Spicuiri
– Istoria habanilor a început sã fie cercetatã încã de pe la a doua jumãtate a secolului XIX, istoria, provenienþa, conjunctura colonizãrii lor. Cercetarile erau unilaterale, ocupându-se mai mult cu studiul meºteºugãriei ceramicii. Cu celelalte meºteºugãrii nu s-au ocupat mai mult de stadiul generalizãrii.
– Sursele principale erau acele documente care au fost confiscate de la fruntaºii habani în urma tendinþei catolicizãrii lor forþate, din secolul XVIII. Aceste cronici se gãsesc la Biblioteca Diocezei Nyitra, Biblioteca Universitãþii Cluj ºi Biblioteca Batthyany Alba-Iulia
– Prima cronicã a fost scrisã de Jakob Werner, învãþãtor haban ºi se gãseste la Biblioteca Diocezei Nyitra, dusã acolo probabil de Delphini, care s-a ocupat cu catolicizarea forþatã a habanilor, ulterior devenind canonic la Nyitra
– Biblioteca Batthyany are cu mult mai multe documente: cronici, cãrþi de dogmaticã, expuneri biblice, cãrþi de cãntãri, abecedare
– Pe lângã aceste surse habane se mai gasesc multe surse extrahabane din care se poate reconstitui cu exactitate etapele colonizãrii: primul grup apare în iulie 1621 la Vincul de Jos, apoi grupe mai mici ºi mai mari urmeazã în 1622, 1623, 1629, 1635, 1649
– Între 1621 – 1629 au fost colonizaþi de Bethlen Gabor, iar între 1635 – 1649 de Rakoczi Gyorgy I
– Între perioada 23 decembrie 1622 – 12 ianuarie 1623 au sosit circa 800 de persoane, în total circa 1200 de persoane între 1621 – 1623
– Refugiaþii de la 1621 au venit parte de pe domeniul Neumühli, via Csejte (Cachtice) ºi Csasztkoc (Chtelnica) judeþul Nyitra, unde au stat provizoriu, o grupã a avut doi conducãtori de la Domborschitz (Damborice), un conducãtor de la o altã grupã din Koblitz (Kobyli). În 1622 au venit din mai multe localitãþi, dar sursele sunt contradictorii.
– Date despre un mare grup din Moskowitz (Maskovice) ºi Oleckowitz (Oleksovice) ce a venit în perioada decembrie 1622 – ianuarie 1623 sunt pãstrate la Biblioteca Universitãþii Cluj
– Dupã documentele de mai sus ºi altele reiese cã habanii erau credincioºii orientãrii huterite, aveau aceeaºi platformã ca ºi în coloniile Haushaben din Moravia. Principiul conducãtor era atingerea stãrii “idealului creºtin”, înfiinþarea egalitãþii sociale (a bunurilor). Erau considerate bunuri comune: pãmântul, uneltele ºi veniturile realizate în comun. Comunitatea alegea pentru membrii ei locuinþele, hrana, bãutura, hainele, porþia lor ºi stofa hainelor, cusãtura. În Transilvania au fost numiþi ºi nemþi negrii, din cauza culorii negre a hainelor lor. Copii erau crescuþi împreunã de mici, mâncau ºi se jucau împreunã, dormeau, se plimbau sub atenþia supraveghetorilor. De îngijirea bolnavilor se îngrijeau asistentii. Aveau mai mulþi medici, “bãi”, unde erau îngrijiþi pacienþii. Medicii lor erau foarte apreciaþi ºi cãutaþi în toatã Transilvania. Unii medici aveam pregatire înaltã, “urmând o facultate”, dar cei mai mulþi erau simpli “maeºtrii”. Cunoºteau bine plantele medicinale.
– Aveau douã categorii de funcþionari: bisericeºti ºi lumeºti – adicã cei ce se ocupau cu aspectele economice, dar conducerea efectivã a coloniei nu era condusã de funcþionari, ci de bãtrâni. În aspecte mai importante, fãrã consimþãmântul lor funcþionarii nu puteau lua decizii. Toþi funcþionarii bisericeºti ºi lumeºti erau aleºi dintre cei mai buni, prin vot, de cãtre comunitate. Exista judecãtorie colectivã. Fruntaºii ºi chiar bãtrânii nu puteau hotãrâ decât în aspecte mai mici, în aspecte importante hotãrea comunitatea, prin vot.
– Cei mai mulþi bãrbaþi se ocupau cu meºteºugurile, alþii lucrau pãmântului, via, îngrijeau animalele, livezile. Aveau zarzavaturi ºi florãrie vestitã, iar pe marginea pâraielor ce curgeau în Mureº aveau mori.
– Dupã descrierea cronicii lui Jakob Werner, colonia, Haushaben-ul de la Vinþul de Jos era aºezatã pe malul stâng al Mureºului, în partea de nordest al Vinþului de Jos ºi poate fi reconstituitã perfect dupã cele scrise în cronicã
– În partea a doua a secolului XVII antireformaþiunea s-a întors împotriva habanilor în toatã Europa Centralã. Comunitãþile lor au fost catolicizate ºi dizolvate. Catolicizarea forþatã a habanilor din Vinþul de Jos a început în anii 60 ai secolului XVIII, dar comunitatea a început sã se destrame încã înaintea acesteia. În anul 1661 habanii sau refugiat în cetatea Borberek (Zebernyik), unde rândurile lor au fost decimate de tifos, murind mulþi meºteri pricepuþi, din care cauzã unele ramuri ale meºteºugurilor au decãzut. Unii s-au îndepãrtat, alþii s-au îmbogãþit ºi au apãrut diferenþierile ºi problemele. Mulþi s-au desprins ºi au emigrat de la Vinþul de Jos. Convertirea celor rãmaºi a fost ordonatã de Maria Terezia în 1763. În aceastã lucrare a fost trimis iezuitul Delphini Teofil Janos, care a obþinut “merite deosebite” în convertirea lor la religia romano-catolicã. El avea deja experienþe în aceastã lucrare, deoarece a convertit o parte dintre habanii din Ungaria. Din scrisorile lui cãtre episcopul Transilvaniei, Baytay Antal, reiese cã a întâmpinat o mare opoziþie de la cei din Vinþul de Jos. Membrii comunitãþii nu au vrut sã-l asculte, îl împiedicau deschis în convertire. Unii, scria Delphini, “spuneau cã erau gata sã taie capetele”.
– Au avut loc multe dezbateri la Vinþul de Jos între anabaptiºti ºi Delphini, pe care aceºtia îl numeau profet fals. La început el a fost rãbdãtor, dar deoarece dorea cu orice chip sã aibã rezultat a recurs la mãsuri extreme. A pus la capãtul þevii de la puºcã un panganet. A dispus, ca prin marturii probabil false cei doi predicatori ºi învãþãtori sã fie prinºi de autoritãþi, judecaþi ºi închiºi în închisoarea de la Aiud. Cãrþile lor religioase, în numãr de 52 ºi scrierile lor, Delphini le-a confiscat printr-o descindere fulgerãtoare la faþa locului ºi ca sã fie ascultat s-a folosit de braþul puterii seculare. Ca urmare a raidurilor ºi prigonirilor unele grupuri au evadat. Aceºtia au fost prinºi, închiºi, copii lor au fost separaþi ºi în ciuda opoziþiei pãrinþilor a vrut ca sã îi boteze, dar ca urmare a opoziþiei mamelor ºi a celorlalte persoane care nu erau anabaptiºti, au fost redaþi parinþilor. Moºia coloniei a fost împãrþitã în 24 de pãrþi ºi a fost interzisã cu strãºnicie lucrul în comun a pãmânturilor. Sprijinindu-se pe braþul autoritãþilor, a luat mãsuri drastice împotriva acelora care continuau sã trãiascã dupã stilul de viaþã aplicat de circa un secol ºi jumãtate.
– Dupã cinci ani, la 1768, în cele din urmã Delphini a reuºit sã raporteze reuºita: a reuºit sã converteascã la religia romano-catolicã anabaptiºtii de la Vinþul de Jos, iar colonia habanã s-a dezmembrat. Dupã dezmembrarea coloniei, 24 de familii au rãmas în continuare la Vinþul de Jos, ceilalþi s-au rãspândit în Transilvania ºi dincolo de hotarele Transilvaniei. Un astfel de grup a trecut prin Brasov, Câmpina, Ploieºti ºi s-a stabilit provizoriu în apropiere de Bucureºti. O cronicã anabaptistã relateazã cã deseori erau vizitaþi de boierii bogaþi, care le admirau minunatele produse ceramice. Aici au stat aproximativ doi ani, dar deoarece nu puteau suporta clima, au emigrat în Ucraina, prin Moldova.
Ceramica habanã din Transilvania
Notã: Spicuiri
– Dupã cercetãtorii din Cehoslovacia (A. Kudelkova – M. Zeminova) ºi Katona Imre, habanii se ocupau cu ceramica dinainte de anul 1590 ºi dupã Gaetano Ballardini sunt în strânsã legãturã cu meºtesugarii din Faenza.
– Se ºtie despre o ramurã a anabaptiºtilor antitrinitarieni, care se ocupau cu olãritul, erau la origine italieni, care venind din Tirol prin via Krajna – Karinthia s-au stabilit în Ungaria de atunci, formând o colonie la Nagylevard (Velke Levare), alte colonii luând fiinþã în apropierea marginilor teritoriilor ocupate de turci, pânã la valea Morva. Ei erau refugiaþi din Faenza, denumiþi fiind ca “nuovi-christiani” ºi “sectarius boccalari”
– Un cercetãtor pe nume Krisztinkovich Bela, bazându-se pe cercetãrile unui ceramist italian, pe nume Liverani, spune cã mulþi meºteºugari italieni au fost aºezaþi în pãrþile de peste Dunãre ºi de nord ale Ungariei de atunci. Ei au adus cu ei formele din Faenza, îndeosebi formele decorative. El mai aratã cã dintre anabaptiºtii italieni ce au emigrat în secolul XVII, unii care se ocupau cu olãritul au ajuns ºi în Transilvania, la Vinþul de Jos, unul dintre ei, având numele de Giuseppe Nagello, fiind chiar un fruntaº al coloniei, ºi care lucra dupã forme italieneºti. Acest lucru îl confirmã ºi o cronicã care se gãseºte la Biblioteca Batthany din Alba Iulia, care scrie despre un grup anabaptist care a venit în Transilvania pe la 1623, al cãrui conducãtor era Joseph Nagelle ºi care a murit la 17 octombrie 1625, la Vincul de Jos. În cronica lui Jakob Werner stã scris despre venirea unui predicator nou, Joseph Nagels, care a venit din Moravia la Vinþul de Jos, dupã moartea predicatorului Albrecht Seyl, care a murit pe data de 12 ianuarie 1623. El a trecut prin Cluj în drumul sãu spre Vinþul de Jos ºi este denumit aici ca Joseph Negel. Este aproape sigur cã numele italian Giuseppe Nagello a fost transcris in germanã ca Joseph Nagelle, Joseph Nagels respectiv Joseph Negel.
– Fruntaºul olarilor de la Vinþul de Jos era numit Vorgestelter Hafnermeister (Fuergestelten Hafner) ºi sunt amintiþi: Jakob Weiss (1650) ºi Friedrich Muller (1694). Unii dintre ei erau numiþi “amphorarius”. Dupã consemnãrile soþiei principelui Apafy Mihai I, Bornemissza Anna (5 aprilie 1678), în Fãgãraº existau 12 meºteri olari, denumiþi ca fiind creºtini noi. Cu câþiva ani înainte (1668-1670) la Vinþul de Jos trãiau 14 olari. Înainte de 1661 trebuiau sã fie mai mulþi meºteri olari, cãci dinaintea trupelor turco-tãtare habanii de la Vinþul de Jos s-au refugiat în cetatea Borberek, unde rândurile lor au fost decimate de tifos. Din cronicile anabaptiste reiese cã atunci au murit cei mai buni meºteri. Dupã catolicizare au mai rãmas la Vinþul de Jos 24 de familii, dintre care 6 erau olari amphorarius ºi Hafner.
———-
– Habanii munceau dupã reþete strict secrete care nu erau divulgate nimãnui, aveau meºteri alchimiºti ºi arcaniºti. În timpul scrierii acestei carþi de cãtre autoare, încã nu au fost gãsite cuptoarele habanilor de la Vinþul de Jos
– Dupã cercetãtorul ceh Herman Landsfeld care a fãcut sãpãturi în Slovacia, habanii de acolo aveau cuptoare ovale, în forma unui ou ºi puteau cuprinde circa 300 de obiecte ceramice. Ardeau de patru ori pe an.
– În 1645 principele Rakoczi Gyorgy I a adus o colonie de habani la Sarospatak
– În 1664 cãlãtorul turc Evlia Cselebi descrie cu încântare produsele habanilor de la Vinþul de Jos, iar în 1657 pastorul lutheran Konrad Jakob Hiltebrand, care era oaspete ºi ambasador al Suediei la palatul principelui din Alba Iulia, aminteºte de produsele de la Vinþul de Jos, care se gãseau la palat.
– Anumite grupuri de la Vinþul de Jos ce au emigrat din faþa catolicizarii lor forþate au poposit la Szaszkeresztur ºi Szaszkezd, lucrând în centrele locale
Referinþe:
Joseph Beck: Die Geschichts-Bucher der Wiedertraufer in Osterreich-Ungarn. Fontes Rerum Austriacarum V.43 (1883)
Veszely Karoly: Az alvinczi plebania. Magyar Sion 1. (1863)
Jakab Elek: Erdély és az anabaptisták a XVII -XVIII században. Keresztény Magvetõ XI. (1876)
Tóth Mike: Az anabaptisták Erdélyben és Delphini. Katolikus Szemle VI. (1892)
J. Loserth: Der Kommunismus der Mahrischen Wiedertaufer in 16 und 17. Jahrhundert. Archiv für Österreichische Geschichte 81. (1927)
Seni Valér: Az anabaptizmus. Budapest. 1907
Lydia Müller: Der Kommunismus der Mahrischen Wiedertaufer. Schriften des Vereins für Reformationsgeschichte 142. (1927)
Peter James Klassen: The Economics of Anabaptism 1525-1560. London -Praga -Paris 1964
Fr. Pall: Frãmântãrile sociale ºi religioase din Cluj în jurul anului 1570. Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, V. (1962)
Karl Layer: Az erdélyi habánok története (1925)
Gaetano Ballardini: Opere dei maestri compendarii faentini e loro rapporti con le ceramiche “Habane”. Revista Mensuale (Torino), X, 1932,4
Horst Klusch: Die Habaner in Siebenbürgen
Daniel,
Îþi mulþumesc mult pentru postarea acestor informaþii. Sunt excelente, mai ales cã pe plan local subiectul este ignorat.
Legat de documentele de care vorbeai cã ar fi la Alba Iulia, respectiv la Cluj: pe blogul Pãtrãþosului am adus vorba despre ele ºi am aflat cã deja Adrian Papahagi are ca temã de casã studierea lor ºi, ca urmare a acestui demers, sperãm cã vor fi publicate rezultatele studiului, eventual ºi o traducere a lor.
Dacã mai afli ceva despre acest topic, te rog sã mã þii la curent ºi promit cã o voi face ºi eu.
Mihai
Uite ce am mai gasit:
“The Hutterites left Transylvania, but many of their most precious books had already been confiscated. Today these codices are found in two university libraries: Alba Iulia (formerly Weissenburg; library of the Batthyaneum), holding not less than 18 codices, and Cluj (formerly Klausenburg), with one codex. Two of these codices are extremely old, dated 1587 and 1596; the rest are of the 17th century. Four of these codices contain Hutterite chronicles of varying origin, four are collections of epistles and tracts, two are hymnals, four contain dogmatic tracts, two contain pedagogical writings, and two contain Bible exegesis, probably used for sermons. As far as is known these books have not been studied by any scholar, nor did the two visiting Hutterites of 1937 succeed in seeing them.
Riverbend Bookstore, Riverbend Hutterian Brethren, Box 100, Carberry, MB R0K 0H0, Canada, phone 204-834-2381, ext 109”
Personal nu cred ca acei anumiti cercetatori ar fi tare motivati in demersurile lor. Ganditi-va la imensa valoare a acestor scrieri, au aproape 500 de ani unele, altele sunt 4 volume de istorie, colectii de epistole…e un cuprins fabulos acolo. Aducerea lor urgenta la lumina ar fi o uriasa revelatie.
fr. dan