Separarea bisericii de stat: examenul de maturitate al baptiștilor români

Zilele acestea, Uniunea Baptistă, prin Congresul de lucru de la Timișoara, este chemată la un examen de maturitate, susținut de reprezentanții ei din generația actuală. Mai precis, se va decide dacă separarea bisericii de stat mai este o caracteristică identitară baptistă sau nu.

Problema nu este simplă, nici ușoară, presiunile din ambele direcții fiind foarte mari și nu neapărat caracterizate de diplomație. Din păcate, se pare că există din nou o polarizare evidentă pe tabere, fără disponibilitatea de a pleca urechea la argumentele celorlalți. Cineva imparțial, care ar asculta argumentele ambelor tabere, ar găsi că fiecare are dreptate în felul ei. Unde să găsim atunci soluția sau calea de mijloc? Există oare așa ceva?

Fără doar și poate, tabăra care se opune acceptării salarizării de la stat are categoric dreptate într-un punct central. Este o parte fundamentală a identității baptiste separarea bisericii de stat. Biblic, slujitorul Evangheliei merită să trăiască din Evanghelie, dar acolo unde nu este cu putință, trebuie să fie „un făcător de corturi”, asemenea lui Pavel.

Acesta a fost și tiparul dezvoltat de patriarhul baptiștilor continentali, J.G. Oncken. Unii dintre misionarii trimiși de el în diverse țări beneficiau de un sprijin financiar pe care el îl obținea de la baptiștii americani și de la cei britanici. Pentru a le menține interesul, Oncken colecta trimestrial rapoarte în detaliu de la misionari, pe care le trimitea sponsorilor, împreună cu propriul lui raport. Încă din 1853 a fost format un Bord de Misiune la Hamburg, coordonat de Oncken apoi din 1874 de Philipp Bickel. Acesta era responsabil cu administrarea fondurilor pentru misiunea continentală.

Banii obținuți în acest mod erau însă insuficienți pentru oportunitățile de lucrare existente. Uneori sponsorii scădeau semnificativ și neanunțat contribuțiile asumate. Oncken era extrem de frustrat, adesea scriind literal că, dacă baptiștii „care se tăvălesc în aur” din Anglia și America ar înțelege nevoile de lucrare din Europa, altfel ar progresa lucrarea. Forțat de împrejurări însă, el s-a adaptat situației, aplicând strategia trimiterii de misionari „făcători de corturi”. Carl Scharschmidt nu a venit la București ca om de afaceri, ci trimis de Oncken de la Budapesta aici, ca să înceapă o misiune. Dar el a venit cu un car, în care erau uneltele lui de tâmplărie, cu care și-a deschis un atelier. Abia după 10 ani a avut șansa să devină administrator al depozitului de Biblii de la Iași al Societății Biblice Britanice, funcție deținută până la bătrânețe.

Dacă Heinrich Meyer, pionierul baptismului în Ungaria, Transilvania și Banat a fost plătit prin bordul din Hamburg, nu la fel a fost cu ajutoarele lui, printre care cel mai însemnat pentru noi a fost Mihai Cornea. Acesta a trăit realmente „din har”. La fel și ceilalți pionieri ai baptismului românesc.

Sigur, erau alte vremuri și alți oameni, dar oare principiile trebuie sacrificate fiindcă se schimbă vremurile? Oricine aruncă o privire onestă în istoria bisericii observă că asocierea bisericii cu statul a fost întotdeauna ingredientul pierderii puterii spirituale. Ispitele sunt mari întotdeauna și justificările par convingătoare, dar rezultatul este catastrofal.

Ceea ce pierd din vedere adepții acceptării de bani de la stat este faptul că odată schimbată paradigma, ne va împinge pe un drum fără de întoarcere. Baptiștii români au dus o luptă cumplită pentru libertate religioasă în perioada interbelică. Și-au dorit atât de mult să fie liberi că, atunci când au venit comuniștii, au fost gata să facă compromisuri pentru a-și primi „rația de libertate”. Citind despre modul în care au suferit pionierii baptismului în Rusia, trimiși în lanțuri grele în Siberia, torturați, despărțiți de copiii lor care erau duși în mănăstiri pentru a fi crescuți și educați acolo, mi-e rușine de mine și de compromisurile pe care le-am acceptat cu nonșalanță, fiind învățat și încurajat să ascult de dictonul: „capul plecat sabia nu-l taie”.  Să ne ferească Dumnezeu să mai oferim vreodată altora acest model! Ca atare, odată intrați pe această cale, va fi imposibil să ne mai desprindem. Poate că azi perspectiva e roză, statul fiind neutru, fără imixtiuni aparente în treburile cultului. Cât credem că va dura treaba asta? Cum credeți că se vor raporta pastorii, funcționari de stat, când lucrurile se vor schimba? Câți vor fi dispuși să-și sacrifice „binele” și „pâinea” copiilor pentru a face ce trebuie? Nu va fi iar un troc, de data asta nu „rația de libertate” ci „rația de pâine” contra acceptării tacite a compromisului? Mai ales că nevoia de pâine primează față aceleia de libertate, fiindcă fără pâine nu poți trăi. Dacă mai ieri dădeam cu piatra în direcția statului norvegian, considerat unul dintre cele mai democratice din lume, cât timp credeți că statul mioritic carpato-danubian, care în toată istoria lui nu a oferit niciodată, absolut niciodată, un model de democrație și respect față de drepturile și libertățile indivizilor și bisericilor,  nu ne va da motive de îngrijorare?

Argumentul de forță este însă că biserica nu trebuie să se lase înșeuată de stat. Dacă Biserica lui Dumnezeu a ajuns dependentă de stat ca să-și ducă existența, atunci probabil că am pierdut din vedere cui îi aparține ea real și cine este cel care îi poartă de grijă. Și dacă eu, un membru umil pot pierde din vedere uneori „the big picture”, acest lucru nu este permis celor care reprezintă bisericile baptiste din România. Nu prea folosesc mitraliera cu versete, dar cred că Ezra 8:22 ar trebui să ne pună pe gânduri:

Mi-era rușine să cer împăratului o oaste de însoțire și călăreți ca să ne ocrotească împotriva vrăjmașului pe drum, căci spusesem împăratului: „Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele lor, peste toți cei ce-L caută, dar puterea și mânia Lui sunt peste toți cei ce-L părăsesc.”

Oare mâna Lui nu mai are suficientă putere? Oare nu El este cel care zidește Biserica? Oare nu El este susținătorul tuturor lucrurilor? Dacă cineva are îndoieli cu privire la acest lucru, e mai bine și pentru el și pentru noi să se apuce de altceva.

Cei care susțin că e nevoie de bani de la stat au însă argumente valabile, chiar dacă rezolvarea problemei a fost aleasă comod și eronat. Există o nevoie reală de bani pentru susținerea salariilor lucrătorilor din bisericile mici. Există oameni care sunt îngrijorați cu privire la pâinea de zi cu zi, nu doar pentru ei, ci și pentru copiii lor. Grija aceasta le poate umbri activitatea, le poate tăia avântul și le poate genera frustrări mari, mai ales când privesc la colegii lor din biserici mai mari și la „binecuvântările materiale” ale acestora. Această problemă nu trebuie ignorată.

Problema este generată de o slăbiciune organizatorică a baptiștilor români. Și-au creionat un statut care este focalizat aproape exclusiv pe drepturi, ignorând responsabilitățile. Dacă Oncken ar fi procedat la fel, nu exista picior de credincios baptist în România de azi. La noi s-a cultivat un egoism atroce parohial, unde noi și proiectele noastre suntem singurii importanți, pe restul „îi încredințăm Domnului”. Aspectul comunitar este inexistent atunci când vorbim de resurse. Suntem frați, dar brânza rămâne pe bani. Noi să avem o bază materială bună, dar nu vedem pe cei de alături care au probleme existențiale. Da, biserica este și trebuie să rămână autonomă în ce privește chestiunile de lucrare proprie, de personal etc. Nimeni nu trebuie să-i impună cum să-și organizeze programele, cum să-și angajeze pastorii etc. Dar biserica nu poate fi autonomă din toate punctele de vedere, ea este parte a unei comunități de credință, locale, județene și naționale.

Dar cine are bogățiile lumii acesteia și vede pe fratele său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?

Mă tem că o soluție bună nu poate fi găsită doar în acest congres. Ar trebui înființată o comisie care să elaboreze un proiect de ajustare a statutului Uniunii, Comunităților și Bisericii, prin care să se imprime un accent și pe responsabilități, oferind modalități concrete de acoperire a nevoilor de bază pentru lucrători. Bisericile mari trebuie să nu „își închidă inima” față de cele mici. Soluții se pot găsi, de colaborare locală, prin comunități, sub vegherea Uniunii. Și, acolo unde chiar nu se poate altfel, oferită blând recomandarea de a adopta o slujbă seculară, însoțită de un sprijin concret financiar pentru o perioadă de tranziție. Nu ar fi o inovație acest lucru. În 1925, Radu Tașcă a părăsit pastorația bisericii din Curtici pentru a prelua a treia biserică română din Detroit. Puțini știu că el și-a câștigat pâinea ca muncitor la Ford Motor Company.

Pe când Iosif Ardelean era pastor la Akron, într-o perioadă a fost plătit, dar vreme de 12 ani biserica nu i-a putut da niciun salariu, lucrând la Firestone. Simion Voia, unul dintre absolvenții din primele generații ale Seminarului din București, pastor la Brăila între 1929-1946, și-a câștigat pâinea cu ajutorul unei mici ferme încropite lângă oraș. Totuși a fost omul care a consolidat semnificativ lucrarea. Pastorul Iosif Ștefănuți care a păstorit la Brăila între 1974-2008 a fost dependent până la revoluție de sprijinul financiar al părinților, fiindcă salariul îl cheltuia cu benzina necesară pentru a se deplasa în filialele îndepărtate etc. O biserică prosperă spiritual a românilor americani este biserica din Hickory. Pastorul ei are o slujbă seculară, fiindcă o angajare full-time ar fi împovorătoare pentru biserică. Și acestea sunt exemple pe care le cunosc personal, dar au existat și există mult mai multe cazuri.

Fără doar și poate, separația bisericii de stat este un lucru pe care nu ni-l permitem a-l abandona. Nu avem voie. Chiar dacă suntem tentați să ne asigurăm ziua de mâine, suntem chemați spre un cu totul alt model. Sper că delegații la congres vor avea înțelepciune și vor alege corect.