Pelerinaj de suflet: Atmagea

Joi 21 noiembrie, exact la 150 de ani de la ziua în care Oncken a ordinat personal pastorul și diaconii Bisericii Baptiste Germane din Cataloi, consfințind astfel fondarea oficială a acesteia, am pornit de la Brăila, via Cataloi, spre Tulcea, într-un pelerinaj de suflet.

Am avut parte de o vreme potrivnică, foarte rece, cu rafale de ploaie și un vânt care pătrundea în oase. Deși secătuită de apă de câteva luni bune, Dunărea părea mai învolburată decât oricând și se juca la greu cu „bacul mic” cu care am traversat-o. Parcă ne dădeam huța-n balansoar, așa era senzația, prea tare după gustul meu. Ajunși la vechiul Ghecet, care nu mai are mai nimic din caracterul turcesc de odinioară, exceptând sărăcia și câte o olană reciclată, ne-am întins la drum, luptându-ne cu condițiile meteo. Dacă acum 150 de ani nordul Dobrogei era tot împădurit, așa cum mărturisesc o seamă de călători străini atrași de frumusețea acestui tărâm magic și aproape nepopulat, întinderile complet golașe de azi dau forță monstruoasă vântului, atunci când, supărate, stihiile se dezlănțuie asupra pelerinilor, fiindcă nu mai au alte obstacole în cale. La Mircea Vodă, fostul cătun turcesc Acpunar, n-am putut să nu mă gândesc la grupul mic de germani basarabeni, condus de Adam Kühn, care a avut o tentativă de a se stabili aici. Găsind conviețuirea cu turcii o cruce prea grea, la sfatul caimacamului din Babadag acești nemți bătuți de soartă s-au mutat la vreo zece kilometri distanță, în inima pădurii, unde au fondat satul Atmagea, sau „păduricea șoimului” în graiul tătarilor. Fiecare a primit de la stăpânire atâta teren cât a putut despăduri și desțeleni pentru agricultură. Supraviețuirea în pădure era o misiune aproape imposibilă, fără niciun fel de asistență și fără vreun contact la îndemână cu lumea civilizată. Doar harul că l-au avut ca lider pe înțeleptul Adam Kühn i-a ajutat să îmblânzească locurile și, după aproape zece ani de peregrinaj, cu multe încercări de a se stabili undeva, să aibă un loc pe care în sfârșit să-l numească „acasă”. Kühn a fost cel care a obținut de la marele vizir Rașid Mustafa un firman care atesta înființarea noului sat în 1848. Apoi, la finele lunii iulie 1860, cu ajutorul colonelului Ritter von Malinowski, aflat la Tulcea în calitate de Comisar al Înaltei Porți pe lângă Comisia Dunării, a obținut un firman al sultanului care autoriza construirea unei biserici luterane. Realizată din piatră de un zidar italian, Dominico Garlotto, clădirea a fost inaugurată în 1865. Biblia de pe amvon avea o dedicație din partea teologului german Ernst Hengstenberg, datată Sonntag Exaudi 1858. Aceasta a fost prima biserică protestantă la sud de Dunăre și după știința mea a doua din întregul Imperiu Otoman, fiind devansată doar de Christ Church din Ierusalim, biserica anglicană inaugurată de London Jews Society în 1849. Clădirea din Atmagea rezistă și azi, singuratică printre ruinele caselor germane. Fiindcă în 1940, sub lozinca Heim ins Reich (acasă în Reich) nemții au fost strămutați în Germania. Însingurată, poate și-a păstrat utilitatea dar, no offence, a pierdut spiritul fondatorilor.

Ca prim pastor al parohiei Atmagea, din mai 1849 și până în 1853 a fost cunoscutul lider spiritual Johannes Bonekemper, promotorul mișcării stundiste în Rusia. Timp de 24 de ani, acesta a readus la viață comunitățile germanilor din Ucraina și Rusia, care eșuaseră lamentabil din punct de vedere spiritual după ce se stabiliseră aici, mânați de lideri pietiști și chiliaști, cu dorința de a fugi de Occidentul decadent și decimat de războaie. Mă întrebam privind în gol spre direcția Atmagei, oare ce l-a determinat pe acest om, plecat cu un grup spre America, să renunțe la plan și să rămână in the middle of nowhere cum era sălbăticia din Dobrogea? Acest predicator care aduna săptămânal până la zece mii de oameni, unii veniți de la două zile distanță, cărora le predica doar cincisprezece minute și, când încheia, oamenii plângeau în hohote, mărturisindu-și păcatele, predându-și viețile lui Dumnezeu și începând o nouă viață în care erau preoți în propria lor casă și vecinătate, adunându-se periodic la Stunde. Ora aceea în care citeau Biblia, o explicau după știința lor, se rugau și cântau împreună, în grupuri mici, lipsite de formalism. Retragerea aceasta a lui Bonekemper la Atmagea, o colonie aflată la început, unde trăiau câteva zeci de persoane care încă nu aveau case, nu aveau certitudini, dar încă mai aveau speranță, este împotriva oricărei logici. Deși toți leagă succesul coloniei Atmagea de persoana providențială a lui Adam Kühn, fără vreo dovadă palpabilă eu cred că, în egală măsură, prezența printre ei în acei primi ani a lui Bonekemper a avut un rol substanțial. Chiar dacă Bonekemper a plecat, izgonit de caimacamul din Babadag, parohia Atmagea a fost în următoarele decenii farul spiritual al protestanților magisteriali din Dobrogea, al căror număr a crescut semnificativ, ajungând de ordinul miilor.

Mergând spre Cataloi, priveam șoseaua pustie, ziua în amiaza mare, și rememoram în gând cele scrise de Oncken cu 150 de ani mai devreme, după drumul Cataloi-Atmagea și retur, parcurs de el cu căruța. El a întâlnit atunci bulgari, valahi, tătari și cerchezi, deosebindu-i după portul lor. Puținele sate parcurse de mine erau parcă pustii, ici colo câte o bătrână își ducea suferințele pe stradă, mânată afară pe vremea asta vitregă de cine știe ce nevoie după aspirină sau pâine. Oare ce păcate are neamul nostru, de aceste locuri unde veneau cu bucurie și speranță germanii să se așeze, să desțelenească ogoare în inima pădurilor virgine, să înființeze podgorii pe care nu mai suntem în stare să le ținem în viață, să civilizeze locurile și oamenii, azi să fie mai pustii și mai lipsite de speranță decât pe vremea turcilor? Aflat în al meu pelerinaj de suflet, mă tem că n-am găsit răspuns.

– Va urma –