La despărțire de Pitt Popovici
Sunt exponentul unei generații care a învățat să citească pe broșurile lui Pitt Popovici și ale lui Ieremia Hodoroabă. Am crescut când încă aparatele de radio se construiau pe șasiuri din oțel cu tuburi electronice și recepția posturilor pe unde scurte era o adevărată echilibristică. Cu mâna pe butonul mare al condensatorului variabil, eram asemenea unui DJ arhaic, a cărui misiune nu era să mixeze muzică, ci să țină în viață emisia sugrumată atât de instalațiile de bruiaj ale aparatului de propagandă, cât și de felurite interferențe cu semnale diverse și paraziți atmosferici. Predicile lui Pitt Popovici, Ieremia Hodoroabă, Alexa Popovici și ale altor câțiva meritau toată osteneala, ca și emisiunile posturilor interzise de știri și comentarii politice. Inclusiv acele topuri muzicale care dădeau angoase părinților noștri. Dar, vai, era muzică de calitate pe lângă submediocritățile zilei de azi. Pentru generația noastră și nu doar, Pitt Popovici a fost un reper. Un om care a făcut legătura dintre generația românilor plecați de sărăcie în America înainte de Marele Război, așa cum a fost Simion [Sima] Popovici, tatăl său, și generațiile „X”, millenials și Facebook. Cu încă un arc peste timp de aceeași amplitudine am ajunge pe vremea lui Napoleon. Era probabil ultimul exponent al acelor români din America reveniți în țară în urma Marii Uniri. S-a născut pe vremea când Stalin și Hitler erau noname și a plecat dintre noi când destinul planetei pare a fi pe mâna unor clovni care și-au pierdut pastilele precum Trump și Erdogan. Pitt Popovici a crescut la umbra primei generații de pionieri baptiști români: Teodor Sida, Mihai Muntean, Radu Tașcă, Atanasie Pascu, Gheorghe Vărșăndan, Vasile Berbecar, Ioan Țirban, Gheorghe Florian, Ștefan Igna și mulți alții. A studiat la Seminar când acesta era condus de Lucașa Sezonov și Everett Gill și l-a întâlnit personal pe Rushbrooke. A fost pastor în anii stalinizării României și a spus „nu!” reglementării serviciilor religioase, chit că și-a pierdut funcția. A trăit mai mult în America decât în România dar inima lui a bătut mai mult pentru România decât pentru America. Cu plecarea în veșnicie a lui Pitt Popovici se trage cortina peste o lume formată din oameni care și când trăiau pentru ei trăiau de fapt pentru alții, acum fiind vremea celor care și când trăiesc pentru alții trăiesc de fapt pentru ei. Cu Pitt Popovici ne despărțim de lumea celor care se conjugau cu verbul «a fi» pentru a trăi în lumea celor care se conjugă cu verbul «a avea», fie ele și diplome, titluri sau popularitate măsurabilă în laik-uri. La revedere om drag, mulțumesc pentru că mi-ai făcut lumină și mi-ai încălzit sufletul!