Eugene Ionesco: Testament
Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg îºi împarte bunurile. Probabil cã nici nu a existat aºa ceva. Este vorba de un document deosebit, apãrut în publicaþia parizianã “Le Figaro Litteraire” a doua zi dupã moartea lui Eugene Ionesco, survenitã în 1994.
Discutând zilele acestea cu un amic, Marius, în chestiuni legate de viaþã, moarte, sensul existenþei, etc, (vezi comentariile la postul Si satana vrea libertate religioasa) mi-am adus aminte de acest testament spiritual al marelui scriitor, prin care a dorit sã ne lase fiecãruia dintre noi ceva din neliniºtea lui în faþa morþii. De aceea m-am gândit sã postez aici acest document, considerând cã este de larg interes.
TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuºi atât de rãu încât îmi este greu sã scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentã. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuºi, câteodatã, un somn atât de plãcut. Mi se joacã piesele cam peste tot în lume ºi cred cã aceia care se duc sã le vadã râd sau plâng, fãrã a simþi dureri prea violente. ªtiu cã se va sfârºi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câºtig.
Mi-e greu sã continui, din pricina acestui vid existenþial
Câteodatã vin sã mã vadã prietenii, câþiva prieteni devotaþi. Îmi face mare plãcere sã-i vãd, dar dupã o orã obosesc. Oare ce altceva fãceam, mai bine, înainte? Cred cã mi-am pierdut timpul ºi cã am alergat în van. Îmi simt mintea goalã ºi mi-e greu sã continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenþial de care e plinã lumea, dacã pot spune cã lumea este plinã de vid. Ca de obicei, mã gândesc cã poate voi muri în aceastã searã sau, sã nãdãjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ºtie cât timp mai târziu. Când nu mã gândesc la tot ce poate fi mai rãu, mã plictisesc. Câteodatã mã gândesc cã mã gândesc, mã gândesc cã mã rog. Cine ºtie, poate cã va fi totuºi ceva, va fi ceva. Poate cã dupã va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred cã forma lui Dumnezeu este ovalã…
Am fost ajutat de mulþi oameni cãrora le datorez recunoºtinþã
Am fost ajutat în carierã – carierã, cum se spune – de un mare numãr de oameni cãrora le datorez recunoºtinþã.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilã tandreþe ºi plinã de umor în ciuda faptului cã unul dintre copii îi murise la o vârstã fragedã ºi cã fusese abandonatã – dupã cum am povestit adesea – de soþul ei ce a lãsat-o singurã în marele Paris. Dar pe parcursul vieþii, mai ales soþia mea, Rodica, ºi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fãrã ele, este limpede cã n-aº fi fãcut nimic, n-aº fi scris nimic. Le datorez ºi le dedic întreaga mea operã. Apoi, mai târziu, au fost toþi profesorii mei de la liceul din Bucureºti.
Datorez mult ºi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaþii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar ºi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fãrã sã vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze ºi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivã pe criticii de stânga care crezuserã la început cã eu însumi sunt de stânga aºa dupã cum ceilalþi mã credeau de dreapta. Apoi, încã o datã soþia mea, mereu soþia mea, care m-a obligat sã-mi trec examenul de licenþã. ªi mi-a fãcut bine, dorind sã mã distrugã, cea de-a doua soþie a tatãlui meu, Lola, care m-a dat afarã din casã, provocându-mã în acest fel sã mã descurc ºi sã reuºesc. Mi-au fãcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat sã-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soþiei mele, Angela, care þinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, dupã câte ºtiu eu, n-au reuºit în viaþã). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alþii, eu, cel fãrã adãpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârºit, ajutat câteodatã de rude mai mult sau mai puþin îndepãrtate, de cãtre mãtuºa mea Sabina ºi mãtuºa mea Angela, de cãtre profesori care îºi imaginau cã am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul rãzboiului din 1940 de Anca, mama soþiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfãrâmatã, i-a lãsat pe ginerele ºi fiica ei sã plece în Franþa. A murit, sperând sã se reîntâlneascã cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu aceastã nãdejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toatã viaþa ºi eu nu mi-am dat seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru cã nu voiam sã mã alãtur comuniºtilor de la Bucureºti, am plecat într-o zi la piaþã fãrã un ban în buzunar ºi am gãsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplãri mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toatã viaþa, care mi-a sprijinit toate eforturile ºi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu sã-l binecuvânteze, care nu a cutezat sã arunce în stradã un biet refugiat care nu-ºi plãtea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoþilor, n-am reuºit niciodatã sã mã las în voie, în braþele Domnului
ªi astfel, din mânã în mânã, am ajuns sã obþin un soi de enormã celebritate ºi sã ajung împreunã cu soþia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 ºi jumãtate, cu frica morþii, cu neliniºte, fãrã a-mi da seama cã Dumnezeu îmi dãruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoþilor, n-am reuºit niciodatã sã mã las în voie, în braþele Domnului. N-am reuºit sã cred destul. Eu sunt, din pãcate, ca omul acela despre care se spune cã fãcea în fiecare dimineaþã aceastã rugãciune: “Doamne, fã-mã sã cred în Tine”. Ca toatã lumea, nici eu nu ºtiu dacã, de cealaltã parte, existã ceva sau nu este nimic. Sunt tentat sã cred, ca ºi Papa Ioan Paul al II-lea, cã se desfãºoarã o luptã cosmicã enormã între forþele tenebrelor ºi cele ale binelui. Spre victoria finalã a forþelor binelui, cu siguranþã, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fãrâme dintr-un tot, sau suntem fiinþe care vor renaºte? Lucrul care mã întristeazã poate cel mai mult este despãrþirea de soþia ºi fiica mea. ªi de mine însumi! Sper în continuitatea identitãþii cu mine însumi, temporalã ºi supratemporalã, traversând timpul ºi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu sã-þi imaginezi o lume fãrã Dumnezeu
Nu apãrem pe pãmânt pentru a trãi. Apãrem pentru a pieri ºi a muri. Trãieºti copil, creºti ºi foarte repede începi sã îmbãtrâneºti. Cu toate acestea, este greu sã-þi imaginezi o lume fãrã Dumnezeu. Este totuºi mai simplu sã þi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune cã medicina modernã ºi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, sã reconstruiascã omul în plenitudinea sa, aºa cum divinitatea n-a putut s-o facã: în pofida bãtrâneþii, a stricãciunii, a slãbiciunii, etc. Sã-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aºa cum divinitatea n-a ºtiut sau n-a vrut s-o facã. Cum n-a fãcut-o divinitatea.
În acelaºi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu
Înainte, sculându-mã în fiecare dimineaþã spuneam: slavã lui Dumnezeu care mi-a mai dãruit încã o zi. Acum spun: încã o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a fãcut Dumnezeu din toþi copiii ºi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaºi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru cã eu cred în rãu. Dacã rãul existã, atunci existã ºi Dumnezeu.
Citește și Baptiștii din România: Pionierii
Intotdeauna m-au marcat cuvintele rostite sau scrise de oameni inainte de a muri pentru ca in fata acestui prag dispar toate lucrurile care nu sunt cu adevarat importante…dispar teoriile, dispar orgoliile…in fata mortii totul este dezbracat de poleiala lucrurilor trecatoare…nu raman decat oamenii pe care i-ai iubit si care te-au iubit, lucrurile bune pe care le-ai realizat si Dumnezeu…doar atat…in cazul lui Eugene Ionesco si a atator altora…
Scrii frumos si prezinti adevãruri profunde! Te mai aºtept sã postezi ºi în alte rânduri, dacã ai timp!
Într-adevãr, ai pus punctul pe i: în faþa morþii zicea parcã James Dobson, nu te mai gândeºti decât la cei pe care îi iubeºti ºi la Dumnezeu. Mai zic eu, de data asta, :-) cã la Dumnezeu, în aceastã circumstanþã, te gândeºti ori cu nãdejde, ori cu o fricã fãrã seamãn.
Sunt convins cã mulþi îºi doresc în acele momente sã-ºi fi trãit altfel viaþa, dar e prea târziu.
Sunt de acord…sunt unii oameni care scriu profund si frumos in fata mortii, exprimandu-si ferm crezul in Dumnezeu in timp ce altii folosesc acest ragaz pentru a-l nega pe Dumnezeu.
In acest sens ce diferenta mare este intre Eugene Ionesco si Emil Cioran!
Doi oameni de renume, amandoi traitori in Franta, dar… care si-au sfarsit viata in mod diferit: unul afirmandu-si credinta in Dumnezeu (Eugene Ionesco), iar celelalt negandu-i existenta.(Emil Cioran)
Da Paul, corectã observaþia. ªi când te gândeºti cã cei doi au fost apropiaþi…
Totuºi este cutremurãtoare incertitudinea lui Ionesco în faþa morþii. El conºtientizeazã cã trebuie sã existe Dumnezeu ºi trebuie sã fie ceva dupã moarte, dar nu are nimic concret pe care sã se bazeze, nu are nicio certitudine.
Este foarte greu sã îþi închei viaþa, bâjbâind dupã luminã. ªi foarte trist. Am citit de nenumãrate ori acest testament al lui Ionesco ºi, de fiecare datã, a trezit multã empatie în mine.
o viata in care a incercat sa dea sens contradictiilor. sa fuga de zero. nu stia nimic la sfarsit. a inceput si s-a sfarsit cu NU si tot ce NU inseamna. cred…
ai dreptate Andrei. Intr-un fel a fost un dualist, a incercat sa faca anti-teatru, a cultivat filozofia absurdului, si se pare ca nu a gasit sens nici acolo…
offff…. ce trist… si lumina era atat de aproape.
Acum inteleg ce vrea sa spuna: daca este cineva in Hristos este o faptura noua. Cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Atunci cand Dumnezeu incepe o noua creatie, intotdeauna incepe cu: “Sa fie lumina!” Cat de frumos!!!.
Corect. Lumina a fost aproape dar se pare ca nu l-a luminat. Totuºi mi se pare un exemplu extrem de plastic al condiþiei umane.
Fratele Petrica a fost un om minunat pe care Domnul la folosit la intoarcerea oamenilor necredinciosi la DUMNEZEU la Mintuire .Domnul la chemat acasa.Petrica este un om fericit,,,sa ne rugam pentru familia lui ramasa ca Dumnezeu sa-i mingaie ultima mea intilnire a fost in urma cu 3 ani in casa la mine unde ne-am bucurat inpreuna am ramas cu amintiri placute.Multumesc lui Dumnezeu ca l-am cunoscut.
În acelaºi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.
Mantuirea se poate castiga si in ultima secunda a vietii, ca talharul de pe cruce.
Buna, am scris o teza despre teatrul lui Ionesco; acum e carte.
Am vazut textul tau “Testamentul” si as vrea sa vorbim despre o eventuala utilizare a lui in volumul acesta. As avea nevoie niste date de contact.
buna,
Testamentul ii apartine lui Ionesco si a fost publicat imediat dupa moartea sa in Romania Libera… de acolo l-am preluat si eu…
multumesc:)
Puteti da referinta exacta din Figaro Littéraire (titlul articolului, data si pagina)?
Probabil a aparut pe 29 martie 1994… eu am preluat informatia si traducerea din Romania libera, intr-una din zile ce au urmat decesului, dar n-as putea preciza in care zi.
Nu ne cunoastem. Am dat o raitã pe aici zilele acestea si mi-a plãcut.
Indeosebi vã felicit pentru articolul despre “trecerea testului de pocainta”… Aþi remarcat esenþialul.
Apropo de Eugen Ionesco, dacã îmi permiteþi sã postez un text interesant – o confesiune a lui E. Ionesco referitor la subiectul articolului scris de dvs -pe care l-am gãsit într-o carte tradusã de mine, DINCOLO, ÎN ADÂNCUL NOSTRU de Alphonse ºi Rachel Goettmann, Editura HERALD, la pag. 47.
Se pare cã este preluat de autorul cãrtii mai sus numite dintr-o carte “Dieu existe-t-il? Non.”, Paris, pag. 333.
Cele ce urmeazã sunt relatate de Eugen Ionesco:
“De fapt, nu reuºesc sã spun ceea ce vreau sã spun. Mi s a întâmplat sã am momente de certitudine. Am trãit o experienþã pe aceastã temã. Aveam ºaptespre-zece ani, mã plimbam într o zi într un oraº de pro-vincie, prin luna iunie, dimineaþa. Deodatã, lumea mi s a pãrut transfiguratã, de o asemenea manierã încât am fost cuprins de o bucurie debordantã ºi îmi spuneam: acum, orice s ar întâmpla, ºtiu. ªi îmi voi aduce întotdeauna aminte de momentul acesta. Astfel, nu voi mai fi niciodatã cu totul disperat.
N aº putea sã vã povestesc ce a fost pentru cã este cu adevãrat inefabil. Era ca o schimbare în aspectul oraºului chiar, al lumii, al oamenilor. Cerul îmi pã-rea mai apropiat, aproape palpabil. Nu pot spune decât intensitate, densitate, prezenþã, luminã. Cu aceste cuvinte s ar putea, mai mult sau mai puþin, defini. Dar nu existã definiþie posibilã.
În orice caz, îmi spuneam în acel moment cã sunt sigur. Dacã aº fi fost întrebat: sigur de ce? n aº fi putut spune de ce. Eram plin de o certitudine ºi îmi spuneam cã niciodatã nu voi mai fi nefericit, cã în cele mai rele situaþii îmi voi aminti de acest moment.
Aceastã experienþã s a repetat cu mai puþinã forþã doi sau trei ani mai târziu; ºi apoi niciodatã. Am uitat o. Nu era ceva viu. Erau numai semne luminoase. Le am povestit despre aceasta teologilor: ei mi au spus cã este vorba de o stare de misticã naturalã.
Am mers apoi la catehism, la ºcoala comunalã, dar aceasta nu m a învãþat nimic. Pot totuºi sã vorbesc despre un alt moment de graþie, ziua în care am fã-cut prima mea confesiune. Aveam opt ani ºi nu aveam lucruri grave de mãrturisit. Îl auzeam greu pe preot din micul lui confesional ºi, neînþelegându l, rãspundeam da, da, da la toate întrebãrile lui. Dar la sfârºit am simþit, ieºind de acolo, acea bu-curie enormã pe care am cunoscut o mai târziu la ºaptesprezece ani ºi care a venit atât în urma unei confesiuni cât ºi în urma unei plimbãri. Tocmai asta e interesant: cã ea poate, este cazul sã o spunem, sã vã cadã din cer; nu conteazã când. Dar tot aºa, bi-neînþeles, este posibil sã nu se întâmple nimic. Mai târziu am avut din ce în ce mai puþine experienþe de felul acesta.
Am încercat, înspre treizeci de ani, sã trãiesc într un mod cu totul religios, ºi mai mult decât atât, sã mã dedic posturilor, rugãciunilor, sã mã þin cât mai aproape de Dumnezeu, adicã de Biserici. Cred cã am mers destul de departe, destul de sus. Dar nu îndeajuns, pentru cã la un moment dat am simþit un regret enorm pentru lumea pãmânteascã, pentru modul omenesc de a trãi. Aveam impresia cã aban-donasem într adevãr aceastã lume. Apoi regretul a fost atât de mare încât am oscilat la început între acesta ºi voinþa de a abandona lumea, pânã în clipa în care regretul a fost cel mai puternic. Am avut atunci impresia unei cãderi. Am ilustrat scenic aceas-tã aventurã: ascensiunea ºi cãderea lui Choubert în Victimes du devoir, dar natural cã nimeni n a înþeles nimic. Explicaþiile au fost altele, psihanalitice.
Cele mai facile. Da, cele mai facile. Dar din acel moment pot spune cã am abandonat cerul ºi am impresia cã cerul m a abandonat pe mine. Mã simt din ce în ce mai îngropat în viaþã: avid, vorace. Cu cât îmbãtrânesc cu atât am o dorinþã mai mare de a trãi, o lãcomie enormã, o senzualitate: vinul, viaþa care este opusul adevãratei vieþi, gloria literarã, toate acestea. ªi simt cã la originea tuturor acestor dorinþe enorme se aflã ca primã cauzã prima mea greºealã, cãderea mea personalã adicã. Toate aceste dorinþe care se cer împlinite sunt ca niºte lucruri ce trebuie sã înlocuiascã ceea ce am pierdut odatã, dar care totuºi, eu ºtiu, nu pot sã înlocuiascã ceea ce am pierdut. ªi, îmbãtrânind, sunt din ce în ce mai plin de dorinþe. Existã astãzi o filozofie a dorinþei pentru care omul este o maºinã de dorinþe. Potrivit lui Deleuze, e necesar ca dorinþa sã fie saturatã: ceea ce este absolut imposibil ºi mi se pare o erezie. Eu ºtiu cã am rãtãcit drumul, o ºtiu foarte bine, dar nu o ºtiu suficient. Nu o ºtiu decât într un mod abstract, intelectual, cerebral.
Noi dorim sã posedãm tot; noi dorim multe lucruri, ºi din momentul în care le avem, nu le mai iubim, descoperim cã ele nu sunt ceea ce ne aºteptam sã fie. Cine mã poate pune pe cale atunci?
Vorbeam de câteva momente luminoase: experienþa luminoasã pe care am trãit o la ºaptesprezece ani, care s a repetat cu mai puþinã forþã la nouãsprezece ani ar fi trebuit sã mi ajungã. Pe la treizeci de ani, când am vrut sã urmez, cu o anumitã tehnicã misticã, sã zicem, cãile spirituale, nu eram destul de plin, destul de sigur, pentru cã puneam în balanþã cele douã lucruri, cerul ºi pãmântul, ºi pãmântul este cel care m a rechemat, care m a fãcut sã cad .”
Multumesc pentru vizita si pentru fragmentul pe care l-ati postat.
Doar o precizare.
Textul lui Eugene Ionesco redat mai sus este preluat din cartea:
DIEU existe-t-il? NON repondent … ,
Editions Fayard, 1973,
de Christian Cabanis