De vorba cu Vasilica Croitor la un an de zile de la lansarea cartii “Rascumpararea Memoriei” (I)

Cu un an în urmã, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului ºi Memoria Exilului Românesc gãzduia un eveniment cu adevãrat excepțional pentru comunitatea credincioșilor evanghelici din România, anume lansarea cãrții „Rãscumpãrarea memoriei” scrisã de pastorul Vasilicã Croitor, carte care a provocat dezbateri aprinse și a schimbat perspectiva multora în ceea ce privește coabitarea stat-bisericã în regimul totalitarist dinainte de 1989. Având în vedere aceastã aniversare, l-am provocat la dialog pe autorul cãrții pentru a discuta impactul acesteia în timpul scurs de la lansare.

Mihai Ciucã: A trecut deja un an de la apariția cãrții „Rãscumpãrarea memoriei.” Ești în viațã :) ești tot pastor și îți continui activitatea ca mai înainte…

Vasilicã Croitor: Rãspund la întrebãri deci exist!

M.C.: Apariția cãrții tale a fost o surprizã pentru cei mai mulți, ce-i drept una extrem de neplãcutã pentru o anumitã categorie.

C.V.: A fost o surprizã în primul rând pentru cei care se așezaserã pe cufãrul istoriei penticostale și voiau sã-l ținã ferecat pentru vecie. Însã istoria nu poate fi monopolul nimãnui, nu poate fi confiscatã. Cred cã a trecut vremea istoriilor oficiale ºi, în bunã mãsurã, nesincere.

Pentru liderii care au evitat cu succes timp de douãzeci de ani orice recurs la adevãrul istoric, apariția cãrții a fost, evident, o veste de rãu augur. Am fost martor în primele luni ale anului 2010 la deruta care s-a instaurat în tabãra celor care nu puteau anticipa efectele cãrții, neștiindu-i conținutul. Telefonul mi-a sunat continuu în acele zile, prietenii, curioșii, necunoscuții și „sfãtuitorii” dorind sã știe „cine apare în carte”. Dialogurile penibile de genul: „nu trebuie sã spui tu, dar dacã eu ghicesc, sã îmi spui dacã am dreptate” mi-au confirmat cã miza cãrții era prost înțeleasã de cei mai mulți.

M.C.: De ce ai fãcut lansarea cãrții la IICCMER?

C.V.: Pânã sã se pronunțe credincioșii dacã dã bine sã ne cunoaștem istoria, dacã ne convine sau nu, pentru mine era importantã validarea proiectului de cãtre specialiști. Nu cred cã existã în România o instituție mai potrivitã pentru o evaluarea obiectivã a unei asemenea lucrãri. Când faci cercetare în domeniul istoric, mai ales când nu ești de specialitate, poți foarte ușor sã devii partinic și am fost în permanențã conștient de acest lucru. Faptul cã trei istorici apreciați au validat și promovat proiectul a contat enorm.

M.C.: Dacã îmi aduc aminte bine, au participat doi membri din Comisia prezidențialã pentru investigarea crimelor comunismului și încã doi specialiști în istoria recentã. De asemenea reprezentanții mass-media au fost interesați de acest eveniment.

C.V.: Da. Dorin Dobrincu și Cristian Vasile au fost în Comisia Tismãneanu, iar Mihail Neamțu și Ion Stanomir au participat ca specialiști și gazde din partea IICCMER. Lista invitaților a fost sugeratã și decisã în final de IICCMER. Invitatul pe care l-am dorit eu a fost Dr. John Tipei. Maestrul Ion Zubașcu era bolnav de mai multe luni și de aceea a declinat invitația.

În ce privește mass-media, eu aș remarca mai întâi mediile de informare mai noi, respectiv internetul. Dupã cum probabil ai observat, pe bloguri s-au inițiat dezbateri foarte interesante pe marginea cãrții. Câțiva dintre cei mai influenți bloggeri au participat și au comentat evenimentul. Apoi, într-adevãr, la lansare au fost reporteri din presa scrisã, TV și radio, atât reporteri laici și religioși.

M.C.: Ce pãrere ai cu privire la modul în care au perceput reprezentanții mass-media demersul inițiat de tine?

C.V.: Ca și personalitãțile prezente la lansare, jurnaliștii au interpretat pozitiv modul în care a fost analizatã situația bisericii în perioada comunistã. M-a surprins plãcut faptul cã, asemenea istoricilor prezenți, jurnaliștiii din afara mediului evanghelic au realizat care este miza cãrții, exprimându-și speranța cã și alte biserici vor avea curajul de a-și „rãscumpãra memoria” anilor petrecuți sub comunism. A fost, per total, o abordare sobrã, profesionistã.

M.C.: Care a fost reacția liderilor penticostali? Am urmãrit pe internet un program la care ai participat anul trecut în SUA. Un pastor vorbea despre cartea „care a produs multã tulburare”.

C.V.: Dã-mi voie sã rãspund printr-un exemplu biblic, relevant pentru întrebarea aceasta. Citeam recent în Septuaginta, traducerea coordonatã de Cristian Bãdilițã, episodul întâlnirii lui Ilie cu Ahab. „Tu ești acela care tulburã pe Israel?”, a fost întrebarea regelui. Ilie a fost de altã pãrere: „Nu eu tulbur pe Israel; ci tu ºi casa tatãlui tãu…” Neîndoielnic, apariția cãrții a tulburat apele. Dar dacã ne-a tulburat apariția cãrții, iar compromisurile din istoria noastrã le-am privit impasibili, atunci avem oarece simțuri atrofiate.

M.C.: Mai concret, cine sunt cei „tulburați” de cartea aceasta? A existat și o reacție oficialã?

C.V.: Era normal sã nu se bucure de carte cei care au avut un pact secret cu Securitatea, cei care au beneficiat de pe urma colaborãrii, cei care au susținut sistemul comunist și chiar l-au lãudat la scenã deschisã. Printre cei care nu au privit bine apariția cãrții se numãrã și persoanele care pur și simplu nu sunt pregãtite sã cunoascã și sã accepte adevãrul. S-au refugiat în negare, considerând cã le stã mai bine cu o istorie cosmetizatã, voit imaculatã. Ei relativizeazã nepermis de mult adevãrul și nevoia de adevãr.

Cu pãrere de rãu trebuie sã afirm cã în timp ce istoricii și jurnaliștii laici au dat de înțeles cã au priceput contribuția spiritualã a cãrții, liderii religioși au fãcut… politicã. Argumentele cu care au încercat sã discrediteze demersul meu i-ar face și pe unii politicieni din partidele politice sã roșeascã. Când auzi un pastor argumentând cã „este prea târziu sã ne mai intereseze adevãrul”, ce mai poți spune?

M.C.: Și mai concret, care a fost reacția oficialã a Cultului Penticostal?

C.V.: Comunicatul Cultului a fost emis foarte târziu, dupã vreo trei luni. Eram în Africa de Sud când a fost publicat. L-am citit și în primã fazã am fost tentat sã trimit un lighean și un ștergar la sediul cultului, pentru a le reaminti gestul inutil, teatral, al lui Pilat. Realitatea este cã încercarea de a se disculpa a fost atât de stângace și de prost conceputã încât cred cã a depus mãrturie de vinovãția noastrã colectivã chiar mai elocvent decât documentele din carte. Doar o simplã comparație: Când a fost vorba sã condamne o greșealã a tinerilor, liderii noștri au avut o vitezã de reacție uimitoare. Redactat cu o rapiditate ieșitã din comun, manipulând voința consilierilor și intrând la tipar dupã ce revista fusese finalizatã, comunicatul cultului dovedește cã pentru a scoate paiul din ochiul altuia existã întotdeauna suficientã energie și mânie sfântã. În schimb, când a trebuit sã recunoascã pãcate grave sãvârºite în cei 45 de ani de comunism, pãcate comise nu de niște tineri sau adolescenți, ci de lideri și pionieri ai credinței, cultul a cãutat sã treacã totul sub tãcere. Comunicatul a adunat în câteva rânduri doar niște scuze anemice, alãturi de o negare voalatã („dacã a suferit cineva”).

M.C.: Crezi cã abordarea Consiliului Bisericesc a fost defectuoasã din motive care țin de aspecte instituționale sau mai degrabã din motive morale?

C.V.: Din punct de vedere instituțional, Cultul moștenește sistemele nãscute și formate în perioada comunistã. În lipsa unei reforme instituționale, pentru a face loc dãrii de socotealã, transparenței, eficienței și mai ales evaluãrii din punct de vedere spiritual, orice persoanã care accede în funcțiile de conducere devine prizonierul unui mod de conducere politicianist și populist. Nu întâmplãtor comuniștilor le-a convenit aceastã formã organizatoricã și au sprijinit-o de-a lungul anilor.

M.C.: Mai existã speranțã pentru o schimbare a atitudinii liderilor fațã de istoria pe care nu și-au asumat-o pânã în prezent?

C.V.: Ceea ce la oameni este cu neputințã… Am înțeles cã în final, Consiliul Bisericesc ar fi transmis Institutului Teologic Penticostal misiunea de a clarifica detaliile referitoare la istoria aceasta. Faptul cã munca de cercetare e transferatã mediului universitar este binevenit. Cu toate acestea, am rezerve serioase, fiindcã un asemenea transfer de responsabilitate ar fi trebuit sã aibã la bazã un protocol clar, în care sã fie stipulate perioada cercetãrii, domeniile de cercetare, bugetul și sursele de finanțare (cercetarea academicã presupune cheltuialã, o spun din experiențã), sprijin pentru adunarea mãrturiilor supraviețuitorilor, metoda și forma de prezentare a documentului final etc. Așadar, transferul responsabilitãții, prin superficialitatea sa, nu întrunește condițiile necesare pentru a ne face sã sperãm la un final fericit, ci sugereazã o nouã încercare de a ne spãla pe mâini.

(va urma)