Facebook
d'ale crestinismului

Beni Cocar: Am mers pe urmele Domnului Isus și nu am vrut să fac nici un compromis cu Securitatea

NOTĂ: I-am luat personal acest interviu lui Beni, prin email, pentru a-l publica într-o serie de dialoguri incomode, pe site-ul «Mersul Vremurilor», site temporar indisponibil acum, undeva prin anul 2008. Ieri am remarcat faptul că, fără a mi se cere permisiunea, interviul a fost preluat integral încă din 2011 și plasat cu alt titlu pe site-ul Biserici Aradfără măcar un link către sursă, doar o mențiune seacă la final: „sursa.mersulvremurilor”. Tot ieri am remarcat că un alt site, care e renumit deja că are adicție la preluări integrale fără permisiune, după principiul „Domnul a dat, domnul a luat!” l-a împrumutat de pe Biserici Arad, repostându-l cu aceeași menționare seacă a sursei originale, evident cu titlul schimbat: Și cine a fost Beniamin Cocar? Un interviu cât o fereastră înspre viața lui Beniamin Cocar. Ca să nu spun că în comentarii, cineva își cere scuze că l-a preluat la rândul lui în întregime, fiind liniștit cu sintagma: „De pe blogul meu puteti lua orice, oricand si oricat.” Încep să cred că nu mai există speranță. Ironic este că titlul original al interviului este cel pe care îl poartă și acum, fiind vorba de neacceptarea compromisurilor.




La începutul deceniului nouă din secolul trecut, pe când țara era în plin marasm comunist, în puține locuri lucrurile se dezvoltau contra curentului. Unul dintre acestea era Mediașul, oraș în care se manifesta o adevărată trezire spirituală. L-am provocat pe pastorul Beni Cocar, aflat acum în Atlanta, să depene amintiri despre viața lui, desfășurată atât în acele vremuri de oprimare, cât și în contextul libertății experimentate în SUA.

Mersul Vremurilor: Pentru cititorii din țară, care poate nu știu prea multe despre dumneavoastră, ați putea să ne spuneți în câteva vorbe cine sunteți și cu ce vă ocupați?

Beni Cocar: Sunt roman stabilit în America de peste 22 de ani. Mă trag din Banat, din Leșcovița, acolo unde Nera se duce spre Dunăre și unde mulți au trecut-o, crezând ca sunt în Iugoslavia, dar erau tot în România! La noi granița era terestră! Am copilărit acolo și apoi am mers la Timișoara, Sibiu, Brăila, București Mediaș… școală, lucru, armată, Seminar, căsătorie, slujba pastorală… Am fost pastor la Mediaș și împrejurimi din 1980 până în 1986, împreună, sau mai bine zis în umbra pastorului Ioan Ștef, socrul meu. Din 1986 am fost pastor la Detroit, până în 2001 când ne-am mutat în Atlanta. De atunci și până acum trăim în Atlanta.

MV: Când rostești numele Cocar, acesta este deja un sinonim pentru cuvântul pastor. Tatăl, fratele, unchiul, vărul, ba chiar și socrul… doar din ce știu eu… au fost sau sunt pastori. Cum este să te naști și să crești într-o asemenea familie? 

BC: E frumos să ai o asemenea moștenire dar e și greu. Tata era pastor și asta ne-a expus pe Buni (fratele) și pe mine ca într-o cutie specială, chiar în satul natal. Noi trebuia să fim cei mai cuminți copii. Noi eram tunși zero tot timpul. Noi nu aveam voie la nimic “lumesc,” fotbal, sau jocuri pe stradă. Tata credea în cărți, mai ales în Biblie, precum și în a cânta la harmoniu! Le-am învățat cu chiu cu vai pe amândouă; Buni le-a învățat mai bine și le mânuiește mai bine și azi. Aveam doi unchi pastori (tata era Cornel, apoi Dușan și Mircu). Fratele meu Buni este pastor, socrul meu a fost pastor și este la pensie cu mine în Atlanta. David Nicola de la Lugoj este vărul nostru, la fel și Daniel Cocar. Am înțeles că și băiatul fratelui David este pastor în Timișoara. E o întreagă echipă de pastori. Orice face unul se răsfrânge la ceilalți. Când noi eram hărțuiți în România, avea desigur implicații asupra unchilor noștri și Buni sau eu eram uneori chiar confundați de securitate (și chiar de pocăiți).

MV: Ați făcut serviciul militar la Brăila, acum mai bine de 30 de ani… Aveți vreo amintire mai specială din acele vremuri?

BC: Brăila rămâne ca o punte importantă în viața mea. Nu cred că mai știu exact cum arăta orașul, dar știu că acolo mi s-au luminat ochii” spre lucrarea lui Dumnezeu. în lungile ore de planton, sau gardă de noapte, eram mereu preocupat de voia Lui Dumnezeu” cu privire la ce voi face după armată. Nu aveam nici 19 ani când m-am dus aproape voluntar la armată. Pe atunci nu se discuta de Seminar dacă nu aveai armata făcută. Am vrut să o elimin repede. îmi amintesc că am avut confruntări cu șefii mei pentru citirea Bibliei. Prima mi-a fost luată înainte de Crăciunul din 1974. Citeam din ea și sergentul a vrut să o vadă. A citit și el și atunci a venit ofițerul de serviciu. L-a găsit pe sergent cu Biblia. S-a făcut foc… l-a luat, a strigat la el, l-a dus la birou și, în câteva minute a venit la mine… eu eram vinovatul. Cu mine a fost calm, rece și chiar cinic. Mi-a interzis citirea Bibliei și orice fel de propagandă religioasă. Mi-a cerut adresa părinților să trimită Biblia. Nu a trimis-o niciodată. într-o zi, în timpul instrucției, ploua, era noroi și noi abia înaintam prin vântul ce venea de la Dunăre! A venit aproape de mine acel ofițer și m-a întrebat… cine a păcătuit de avem o așa vreme… nimeni am zis eu… doar Iona! Omul citea Biblia! Apoi mi-au luat încă o Biblie pe care am primit-o din Timișoara, de la un prieten. Aceasta am ținut-o în biroul șefului de la transport, era un locotenent colonel sau cam așa ceva. Era tehnician, nu era politruc și-și făcea serviciul cu seriozitate. Nu se uita în sertarele de jos ale biroului, iar eu am așezat Biblia acolo, cu frică și cutremur, dar am crezut că va fi în siguranță. și a fost. Am citit-o în revers, de la Apocalipsa până la Ezechiel și într-o dimineață, când m-am dus să continui, nu mai era acolo. Mergeam devreme să șterg praful înainte de a veni ofițerii și citeam, dar acum nu mai era. Am înghețat iar la ora 7 când a venit ofițerul am raportat și nu am văzut nimic pe fața lui. De fapt toată ziua a lucrat și mi-a dat de scris, dar nimic. Am zis că poate-i place și a dus-o acasă. Mai târziu, după câteva săptămâni chiar, la o ședință, un ofițer nou, care lucra cu noi la auto, ne-a ținut o cuvântare despre retrograzii care mai citesc «Bliblia»… Am zâmbit, vorba fratelui Popescu, gândindu-mă cine erau adevărații retrograzi… Am tăcut și nu am zis nimic, dar la terminare l-am întrebat dacă are o «Bliblie». A spus că a găsit una în biroul auto. I-am cerut-o și mi-a zis: e a ta?” Ce era să zic? Nu avem numele pe ea. Am zis da. Aha, te-am prins. O să o vând și îmi cumpăr băutură cu ea.” M-am oferit să o cumpăr dar nu a vrut. Apoi a venit ziua când s-au verificat dulapurile ofițerilor și acel tânăr locotenent mă căuta cu disperare! Să merg să le spun că e Biblia mea, nu a lui. Am încercat să fac pe deșteptul și să-i spun că nu merg, dar nu am avut șanse. M-am dus, tremurând, plin de emoții și frică și am zis că e Biblia mea. Atunci s-au dezlănțuit cu tot felul de amenințări că e al doilea incident și câte și mai câte. șeful meu, colonelul tehnic tăcea. Ar fi vrut să mă apere fiindcă eu îl ajutam când nu avea șofer treaz pentru comandant. Eu duceam stația de radio auto în siguranță de la garnizoană și înapoi. Eu eram de încredere că nu am furat nimic din biroul auto, etc, dar risca prea mult. în câteva zile au venit trei ofițeri superiori de la București să mă ancheteze și, chipurile, să mă educe. Era seară și m-au chemat în biroul comandantului, spunându-mi că sunt anchetat pentru propagandă religioasă și pentru răspândire de literatură subversivă! M-au trimis să le aduc apă. Am adus și mi-au spus să beau eu primul… am zâmbit și mi-am pus într-un pahar apă și am băut. Apoi m-au întrebat de ce merg la biserică și ce fac la biserica? Nu făcusem nimic decât că am spus una sau două poezii. Una a fost Baraba” și ei aveau raport despre asta. Mi-au spus să le-o recit. Am făcut-o cu mari emoții, chiar cu lacrimi. I-am enervat sau i-am impresionat, nu știu, dar imediat mi-au cerut să spun jurământul militar. Greu lucru. Acele câteva rânduri le învățaseși mecanic în primele zile de armată și apoi le-am uitat. Noi eram déjà în vara lui 1975 și jurământul nu mai era în vocabularul nostru. Ne uitam spre liberare!” Am zis o rugăciune scurtă și am început. Spre mirarea mea și a lor, l-am spus tot! Uh! Dar unul a spus că nici pe departe nu a văzut patosul și pasiunea din Baraba pusă în jurământ. Nu am zis nimic. Au regretat că nu suntem pe vremea lui Stalin, afirmând că nu aș scăpa așa ușor, iar dacă nu mă cumințesc, o să am de suferit toată viața. Tinicheaua asta te va urmări toată viața.” Am plecat cu un gust amar, dar și mulțumit că nu a fost mai rău. Biblie nu mai aveam și atunci am cerut împrumut una de la fratele Costel Ciucă, fratele în casa căruia îmi țineam hainele civile și unde mă simțeam de-al casei, deși eram departe de familie. Am ținut Biblia de la dânsul în buzunarul de la veston, am ținut-o sub pernă, oriunde credeam că nu mi-o pot găsi. Prin Decembrie 1975, am mers înapoi la dormitor să iau Biblia și nu mai era sub pernă. Am întrebat dar nimeni nu a zis nimic. în Februarie 1976, în ziua când ni s-a spus că ne vor lăsa la vatră, am mers acasă la fam. Ciucă, mi-am luat hainele civile și apoi m-am dus civil la ofițerul de informații. Am intrat în biroul lui și, deși era un om rău din fire, m-a primit cu un zâmbet. Peste umărul lui am văzut în dulap ultimele două Biblii care-mi fuseseră confiscate. Prima nu era acolo, cred că a ținut-o acel locotenent, Domnul să-l ajute să o citească și să-i dea mântuire! Am întrebat politicos dacă mai are Bibliile mele… și el a spus că le-a ars! Am zis să mi-o dea măcar pe ultima, fiindcă era luată cu împrumut și e frumos să dai înapoi ce împrumuți… atunci și-a dat seama că eu priveam la Biblii! A trântit ușa și mi-a spus că nu o să scap de urmărirea lor. Nu am zis nimic, dar privirea mea implora să-mi dea acea Biblie. A deschis încet dulapul și mi-a spus: ia-o și pleacă!” Să trăiți am zis și am plecat. Nu m-am mai uitat înapoi. Am plecat în acea zi și nu cred că am mai fost în Brăila din 1976!

Am iubit biserica de pe str. Dianei. Am apreciat începuturile lucrării fratelui Iosif Ștefănuți. îmi aduc aminte de dorința lor de a face o diferență în Brăila, deși inima le era în Banat. Copiii le erau mici și noi eram prieteni cu ei. țin minte pe fratele Iașa Sezonov care mă sfătuia ce să fac ca să fiu un bun lucrător. țin minte pe secretarul bisericii, care avea frate la Reșita, dacă nu greșesc, (Ciortuz Ioan – nota M.C.) băiatul lui a devenit pastor la New York și apoi în Lugoj. Familia Ciucă a fost deosebit de bună cu mine. țin minte doar cum era atunci casa, nu departe de unitate, voi copiii erați elevi și eu eram fratele mai mare”, deși nu eram așa de mare! Ce vremuri!

MV: Cum a fost să studiezi în seminarul din București, în perioada în care, în România, ceaușismul își arăta ghearele bine de tot?

BC: Interesant! Greu era să intri acolo, dar o data intrat nu a fost prea complicat. Era greu de memorizat greaca. Dr.Talpoș pleca atunci în America la studii și făcea practica pe noi… sau exegeza și istoria cu dr. Bunaciu. Eram bun la memorizat și am dus-o bine, până la incidentul cu dr. Jean Staneschi. Asta ne-a pus în conflict cu dr. Bunaciu și cu Uniunea, să nu mai zic cu Departamentul de Culte. Eram pe punctul să fim dați afară, fiindcă i-am cerut dr. Staneschi să predea pastorala și să lase unul mai tânăr să predea homiletica. Dânsul era un om foarte pregătit, didactic, serios, dar bătrân. Nu ne-a înțeles și cuvântul tânăr” însemna ori Țon ori Taloș și amândoi erau considerați periculoși.

Apoi a venit necazul cu predicatul în biserici care nu erau prea apropiate de uniune, cum ar fi Sfânta Treime (Taloș) și Reșița. Eu am predicat în anul doi în amândouă și greu m-au reprimit în anul trei. Apoi m-am căsătorit în timpul Seminarului, fără a cere acceptul dr. Bunaciu, care s-a supărat că m-am dus să fac cununia legală fără să-i spun. Nimic nu a mai fost bine. Eu îl dusesem la Cluj cu mașina, l-am dus și în nordul Moldovei… îi fusesem de folos și m-am mirat de ce s-a supărat așa de tare pe mine. Dar am terminat cu bine. Am învățat engleză și puțină teologie. Pastorala a fost bună. Ne-au învățat cum să fii pastor. Muzica a fost predată de Titi Adorian până ce a murit, apoi Daniel Stăuceanu până la plecarea lui în America. Engleza la fel, cu Doru Motz până a plecat în America, Buhai până a plecat și el…

MV: Fiindcă tot suntem la rubrica Discuții Incomode, am și o întrebare mai sensibilă. în timpul armatei ați fost apropiat de familia noastră și atunci ne-am cunoscut. Privindu-vă cu ochii unui adolescent v-am etichetat drept un nonconformist. Poate că m-am înșelat eu… dar dacă nu, cum s-a împăcat Beni Cocar, pocăitul cu alura rebelă care zăpăcea APV-iștii și milițienii, cu rigorile Seminarului și ale vremurilor respective?

BC: Cred că în mare am răspuns deja la această întrebare. Mai mulți au zis că am fost nonconformist, dar nu cred că am fost așa. Am mers pe urmele Domnului Isus și nu am vrut să fac nici un compromis cu Securitatea și cu securiștii. Am crezut că e important să faci ceea ce crezi ca e drept și să o faci cu toată pasiunea.

MV: Ați fost obligat să faceți compromisuri în acea vreme? Vă reproșați ceva din acea perioadă?

BC: Nu cred că am fost obligat. Când mi-au luat unul dintre carnetele de pastor – toți aveau două: unul de la Uniune și altul de la Departament – eu aveam numai de la Departament. De la Uniune nu am primit din cauză că nu m-am dus la Brașov să-l iau. Mi s-a născut copilul în acea zi și a nins, încât trenul a întârziat 6 ore. Fratele Mara a luat ca un afront neconformist că nu m-am dus. Am spus (poate greșit) secretarei la telefon că nici nu am nevoie! Să-l țină fr. Mara că poate cu două o duce mai bine. A fost o copilărie, dar așa s-a întâmplat. Nu am avut acel carnet niciodată. Pe cel de la Department l-am avut vreo opt luni după care mi l-au cerut înapoi. Inspectorul de la Sibiu a fost un domn… aflat la loc greșit. Mi-a cerut rugător carnetul. Auzise că alții nu au vrut să-l dea, credea că și eu voi fi la fel. L-am dat cu bucurie. Dânsul a lăcrimat. L-a pus în sertar și a regretat că-mi strică viitorul. Nu mi-a cerut cooperare” – cred ca știa că nu o va avea de la mine. Ani de zile mai târziu a venit în America. M-a sunat. L-am dus la noi acasă. Era cu soția. I-am tratat regește. Le-am arătat Detroitul și nu am vorbit de loc despre carnet, ci despre Domnul Isus care poate să-l mântuiască. Nu cred că a venit să ne spioneze, dar dacă a făcut-o nu a avut ce afla.

Securiștii care m-au șicanat nu au cerut cooperare și nici procurorii, cel de la Mediaș și de la Sibiu, doar ne-au anchetat și nu au încercat să ne facă de-ai lor! La plecare, se pare că și-au dat seama că s-au temut degeaba, fiindcă nu eram așa de răi!

MV: în țară ați păstorit doar la Mediaș, înregistrându-se în acei ani o creștere nemaiîntâlnită a bisericii. Din câte am înțeles eu, în cei șase ani de pastorație s-a dublat numărul membrilor bisericii. Cum a fost posibil așa ceva în acel context, deloc favorabil lucrării?

BC: A fost HARUL Lui Dumnezeu. Fratele Ștef a lucrat mulți ani înainte de a fi mers eu acolo. A fost rodul multor ani de rugăciune și Dumnezeu a fost bun ca să ierte toate greșelile tactice făcute de noi (de mine). Nu putem explica fenomenul de la Mediaș, dar a fost o adevărată trezire”, nu a pocăiților ci a celor din oraș. Veneau fără ca cineva să-i cheme. Cred că un ajutor l-am avut în clădirea bisericii. Era impunătoare și oamenii din oraș nu erau jenați să intre la pocăiți. Avea aspect de catedrală și oamenii venerau clădirea. Apoi șicanele care ni le făceau nouă aveau efect invers. Oamenii erau mai curioși să vadă ce e acolo. După ce au publicat cartea Duminica era ziua mea de plâns” și apoi Scânteia sau alt ziar comunist ne-a ponegrit, asociindu-ne cu Maglavitul… oamenii din oraș au venit la biserică. Ce cred că a fost fenomenal au fost copiii / adolescenții care au cerut să fie botezați. Nu era obiceiul să coborâm sub 18 ani, iar noi am coborât sub 10! Baptiștii au sărit ca arși. Milițianul de la oraș striga la mine de ce botez copii mici… am râs și am spus că ortodocșii îi botează încă din fașă! Atunci de ce te rogi pentru bolnavi? Am spus că ortodocșii fac maslu pentru bolnavi… și atunci nu a mai zis nimic. Cred că toate acestea ne-au adus vizibilitate și toți pocăiții s-au entuziasmat și chemau vecinii, prietenii la biserică. A fost un efort comun de rugăciuni și post, precum și predicarea unei Evanghelii clare. Nu am complicat Cuvântul, ci L-am predicat simplu, pentru oamenii din oraș.

MV: Dacă n-am fost suficient de incomod, mai am o șansă… Ce s-a întâmplat de ați decis să emigrați în SUA?

BC: O combinație între dorința noastră și a Securității. După 1983, șicanele erau mai dure. M-au oprit în două, trei rânduri și m-au ținut ore în șir fără motiv. Ba că sunt asociat cu americani care sunt spioni de la CIA, or că sunt rebel și Mara nu știe că eu sunt în Cluj. Era de râs când le spuneam că nu lucrez la Uniune ca să știe Mara de mine, ci lucrez la biserica de la Mediaș și ei știau de mine… După ce biserica lui Buni a fost demolată și el expulzat din București, vedeam posibil să ni se termine libera circulație! Mama a murit dubios la 53 de ani și în acel timp era Billy Graham în țară. în drum spre înmormântare, șeful miliției de la Mediaș m-a oprit și m-a întrebat unde mă duc. I-am spus că a murit mama și merg la înmormântare. Nu m-a crezut și m-a acuzat că merg pentru a-l întâlni pe Billy Graham. I-am spus că nu mă duc să-l vad, ei au nevoie să-l vadă, eu sunt deja pocăit. M-au lăsat să trec de punctul lor, dar cred ca m-au urmărit (ca și de alte dăți). La înmormântarea mamei, o secretară de la ambasada americană ne-a invitat la o recepție cu Billy Graham. Ne-am dus și acolo am văzut lumea bună” a României. Toți șefii de culte, toți oamenii mari din România. Acolo l-am văzut pe Ștefan Andrei, despre care știam că este ministru de externe. Un om de la ambasadă m-a întrebat dacă vreau să vorbesc cu Billy Graham. Cum să nu! Mi-a adus un asociat cu care am schimbat câteva vorbe și apoi m-a așezat și pe mine în rândul marilor demnitari care-l felicitau pe celebrul evanghelist. Când am ajuns în fața lui… am turuit cât am putut de repede despre biserici închise și demolate, de pastori fără carnete (mai eram noi doi, Buni și eu, fratele Ștef, Candrianu de la Ipotești și Chivoiu de la Roman). în mod strategic, Dr. Gheorghiță și Paul Negruț își primiseră carnetele cu câteva zile înainte de vizita lui Billy Graham. Ei mi-au spus că au vorbit și pentru noi, dar nu s-a întâmplat nimic. Am avut și o carte de-a evanghelistului Billy Graham primită din Israel și am cerut un autograf. Am lăsat cartea în România, dar nu mai știu la cine! După acel minut lung, imediat a venit la mine un individ și m-a întrebat ce-am vorbit cu Billy Graham. I-am spus totul și mi-a spus că voi pleca în America. Era 17 Septembrie 1985. L-am întrebat cine e și mi-a spus că lucra la Ambasada Română din Washington. Mi-a spus și numele – era secretar II. Am întrebat pe americanii pe care-i știam la Amabasada Americană ce e un secretar doi și mi-au spus în limba română: „Securitate!”

Acel om mi-a spus că el știa că și eu am primit carnetul și că pe biroul lui avea un fax care spunea acest lucru. I-am spus că nu e adevărat și că lucrurile nu sunt bune, iar el mi-a spus ca în America nu voi avea biserică mare și că-mi va fi greu etc. I-am spus că nu plec, iar el spunea că știe că voi pleca. în următoarele săptămâni au venit doi tineri de la ambasada americană la noi acasă și ne-au spus că au vize pentru noi. Le-am spus că nu plecăm dar ei au zis că de la cel mai înalt nivel au auzit că nu ni se dă decât dreptul de plecare din țară nu alt drept. în 21 Octombrie 1985 am predicat la Speranța la Arad. Fratele Ștef a fost cu două zile înainte și s-a pocăit multă lume și câțiva oameni de acolo, peste voia fratelui Truța care era pastor, m-au chemat pe mine. Eu nu am fost și nu sunt evanghelist, dar ei au insistat și m-am dus. Când fratele Truța mi-a cerut textul pentru acea seară, imediat mi-a spus că nu e un text de evanghelizare. I-am spus că nu fac evanghelizare ci predic Cuvântul Lui Dumnezeu. Nu i-a plăcut nici lui și nici celor ce m-au chemat. Am predicat ce am crezut ca e de la Domnul și am întrebat dacă cineva vrea să urmeze pe Domnul Isus pe calea îngustă. Foarte puține mâini s-au ridicat și i-am chemat în față. Erau o mână de oameni, 6-7. în timp ce eu chemam, cineva a făcut zarvă la ușă. Am crezut că e cineva sub influența alcoolului, așa că m-am rugat și am încheiat. Fratele Truța a dispărut, fără să-mi zică ceva. Un diacon m-a invitat în altă sală, sau la demisol să vorbesc tinerilor. în acel timp a venit un alt diacon și m-a întrebat dacă dau voie să se dea caseta mea la inspectorul care făcuse zarvă la ușă și striga la oameni să nu meargă în față că acolo e un escroc sau așa ceva. I-am spus să i-o dea. Nu am predicat decât că la urmă noi vom câștiga, cei de partea Împăratului Isus!

în acea seara am sunat-o pe Daniela, soția mea și i-am spus că plecarea în America nu e o idee prea rea. Ea a iubit fiecare piatra și pomișor din România. A fost plecată în străinătate la școală și nu voia să plece din România. în acea seară, în vocea ei s-a simțit resemnare și, cu un oftat, a zis da. în 22 Octombrie 1985 am depus actele de plecare definitivă noi, familia Ștef și Buni, la București. în Decembrie a fost în România Schultz (fostul secretar de stat al USA) și el a urgentat plecarea noastră. înainte de Crăciun am avut aprobarea de plecare. în 26 Martie 1986 am plecat cu toții din România. A fost dorință? A fost împingerea lor? Credem ca a fost voia Lui Dumnezeu. Ne-a fost greu să ne despărțim de biserică. A fost o rupere extrem de grea.

MV: Ajuns în SUA ați făcut un pas mare către o cariera didactică, pe lângă activitatea pastorală. Ce anume v-a determinat să faceți această mutare?

BC: Am fost invitat să predic la capela unui colegiu ca și pastor etnic! Când am terminat (nu am predicat, ci le-am povestit câteva dintre episoadele din România), decanul a venit la mine și m-a rugat să predau la ei. Eu luasem un Master of Divinity la Detroit Baptist Seminary. I-am spus că nu știu engleza și că nu știu să predau, iar dânsul a spus să spun doar ce-am spus la capelă și e de ajuns. Un alt profesor sponsoriza o familie din România și a sprijinit angajarea mea. Așa am ajuns profesor. în timp am terminat doctoratul în teologie și apoi în lucrare pastorală. De câte ori am încercat să mă las de una sau de alta, am fost rugat să nu mă las. Așa am rămas și pastor și profesor. Cred că am fost determinat să ajut pe oameni, fie români fie americani, să meargă pe calea Domnului.

MV: Aveți o experiență bogată, bazată pe o activitate complexă, desfășurată atât sub dictatură, cât și în țara tuturor posibilităților, atât ca pedagog cât și ca pastor provenit dintr-o familie de pastori… aflat la suficient de mare distanță de disputele din țară ca să nu fiți suspect de partizanat… ce părere aveți de modul în care se desfășoară deconspirarea pastorilor colaboratori ai Securității?

BC: E trist că au fost pastori colaboratori. Nu trebuia să fie așa. Dacă au fost, de ce trebuie alții să-i deconspire? Nu predicăm noi mărturisirea păcatelor? Nu era normal ca fiecare să mărturisească și să se pocăiască. Se scuteau de atâtea învinuiri și acuzări neterminate. Nu cred că ajută cauzei lui Hristos acest proces pe care unii nu vor să-l termine.

MV: Știu că răspunsul la această întrebare nu poate satisface o problemă atât de complexă, totuși care ar trebui să fie direcția pe care ar trebui să se încadreze evanghelicii români în problema deconspirării?

BC: Să ne pocăim cu toții, de la vlădică la opincă. Să ne mărturisim colaborarea și să cerem Domnului și pocăiților să ne ierte.

MV: În încheiere, o ultimă întrebare: Nu vă este dor de Brăila? Unii dintre brăileni mai păstrează cu sfințenie ‘suveniruri’ de la Beni Cocar…

BC: Așa cum v-am spus inițial, mi-e dor de Braila și ar fi o mare bucurie să revăd acele locuri. Salut cu bucurie pe toți cei de la Brăila care mă mai știu. De mult ne-am rugat Domnului să ne deschidă El o cale când și dacă vrea să mergem în România. Fratele și sora Ștef, părinții soției mele sunt în vârstă și necesită îngrijirea noastră aproape permanentă. Ei au locuit cu noi sau noi cu ei de la căsătorie!… Nu putem planifica deocamdată nici o călătorie.

MV: Vă mulțumim pentru amabilitate și pentru timpul oferit!

BC: Cu plăcere!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: