Baptists roadmap to Bucharest (I)

În urmă cu șapte ani, baptiștii din întreaga lume au comemorat 400 de ani de existență. Puțini știu că, vreme de mai bine de 200 de ani, prezența lor s-a manifestat exclusiv în spațiul anglo-saxon. Primul baptist în spațiul carpato-pontic-danubian a fost Carl Scharschmidt (1820-1895), care a venit la București pe 30 aprilie 1856, zilele acestea aniversându-se 160 de ani de la acel eveniment. Cu această ocazie, merită aruncată o privire holistă asupra procesului care a condus la acest pas.

Baptiștii britanici nu și-au dezmințit caracterul insular, fiind insensibili la nevoia de evanghelizare a Europei, nemișcând vreun deget pentru a „exporta” credința pe continent. William Carey (1761-1834) este omul de care își leagă britanicii avântul misionar, acesta fiind în 1792 inițiatorul Baptist Missionary Society (BMS), inițial numită Particular Baptist Society for the Propagation of the Gospel Amongst the Heathen. Aceasta s-a înființat în urma publicării de către Carey a unui document-manifest cu 87 de pagini, numit „An Enquiry into the Obligations of Christians to Use Means for the Conversion of the Heathens”. Tot Carey a fost, în 1794, primul misionar trimis BMS, în India. Baptiștii britanici au investit enorm în misiuni pe teritorii exotice, precum și în India, Jamaica, China, Ceylon, Congo etc, practicând un colonialism misonar, ale cărui rezultate au fost notabile mai ales prin impactul civilizator, datorită înființării de școli, organizării de clinici medicale și de spitale, militării pentru abolirea sclaviei, promovarea conceptului de libertate religioasă și impulsionarea traducerii Bibliei în diverse limbi. Pe lângă indiferența față de continentul european, li se poate reproșa anchilozarea modelului misionar și lipsa eforturilor înspre indigenizarea misiunii.

Dacă nu s-au implicat direct în Europa, britanicii au meritul că, atunci când Johann Gerhard Oncken (1800-1884) a inițiat lucrarea sa de misiune pe continent, organizațiile baptiștilor britanici i-au acordat un sprijin financiar, deși minimalist, comparativ cu implicarea lor „overseas”. Un ajutor primit constant a fost din partea lui Charles Spurgeon, care, din 1861, și-a implicat biserica în susținerea financiară a doi dintre colaboratorii lui Oncken.

Lucru greu de crezut azi, implicarea baptiștilor americani în misiunea externă s-a produs în mod conjunctural, prin reconvertirea misionarului congregaționalist Adoniram Judson (1788-1850) la baptism. Pe când studia la Andover, simțindu-se puternic chemat spre misiune, împreună cu alți trei colegi, acesta a lansat o provocare conducerii congregaționaliștilor americani, în urma căreia a fost format American Board of Commissioners for Foreign Missions (ABCFM), organizație misionară care, ulterior, va căpăta caracter interdenominațional protestant, desfășurând o activitate impresionantă, parte din ea în arealul Imperiului Otoman, în ultima lui sută de ani de existență. După o scurtă vizită de documentare la London Missionary Society, fiindcă America nu avea nicio societate misionară la acea oră, pe 19 septembrie 1811, Judson a fost desemnat de ABCFM ca misionar pentru Extremul Orient. El s-a căsătorit pe 5 februarie 1812, fiind ordinat a doua zi la biserica congregaționalistă Tabernacle Church din Salem, Massachusetts. Două săptămâni mai târziu, pe 19 februarie 1812, soții Judson s-au îmbarcat cu destinația Calcutta, împreună cu Luther Rice și cu soții Samuel și Harriett Newell. Călătoria a durat patru luni, timp în care el a studiat tema botezului creștin, ajungând împreună cu Luther Rice la concluzia că botezul trebuia administrat prin imersie totală, doar celor care-i puteau discerne singuri semnificația, fiind efectuat în semn de ascultare față de porunca lui Isus din Matei 28:18-20. Ca urmare, Judson și soția lui au fost botezați pe 6 septembrie 1812 de către misionarul englez William Ward, aderând astfel la baptism, lucru făcut și de Luther Rice.

Întrucât în contextul războiului din 1812-1815 dintre americani și britanici, misionarii americani nu erau acceptați în India, soții Judson au plecat în Burma, Myanmar-ul de azi. Fiindcă aderaseră la baptism, ei au pierdut sprijinul financiar pentru misiune de la ABCFM, ca urmare și-au oferit serviciile baptiștilor americani. Cu sănătatea șubredă, nerezistând climatului asiatic, Luther Rice a făcut cale-ntoarsă spre America, cu misiunea de a asigura logistica necesară misiunii soților Judson. Datorită lui a fost formată prima organizație denominațională a baptiștilor americani, Triennial Convention, denumită astfel deoarece își avea congresele o dată la trei ani, precum și structura misionară a denominațiunii, American Baptist Missionary Union (ABMU). ABMU avea să desfășoare eforturi misionare directe impresionante vreme de un secol, în mod special în Asia, în tot felul de insule exotice, ceva mai puțin în Africa și foarte puțin în Europa. În Europa, implicarea misionarilor americani a fost redusă, țintind în diverse perioade Grecia, Italia, Spania și Franța, cu rezultate în general slabe, în ciuda unor investiții financiare destul de consistente.

Marele merit al ABMU în raport cu Europa a fost implicarea indirectă, prin sprijinul financiar acordat misiunilor indigene din Suedia și Germania, deși acest sprijin a fost extrem de redus, comparativ cu valoarea investițiilor misionare pe celelalte câmpuri de misiune, determinându-l pe Oncken să bombăne adesea, reproșându-le direct zgârcenia și lipsa lor de înțelegere privind oportunitățile unice de misiune, nevoile de pe teren și importanța momentului. A fost însă un mare plus faptul că l-au adoptat pe Oncken ca misionar al lor și au sprijinit bordul de misiune de la Hamburg pentru misiunea continentală, până aproape de 1914, lucru de care a beneficiat direct sau indirect și misiunea de pe meleagurile românești, atât la București, cât și în Dobrogea, Bucovina, Banat și Transilvania.

În același timp, pe bună dreptate, celor de la ABMU li se poate reproșa că au subestimat importanța misiunii continentale europene și n-au fost sensibili la repetatele apeluri ale lui Oncken și ale bordului de misiune din Hamburg. Cei din Hamburg aveau posibilitatea de a susține mai mulți misionari și de a sprijini mai multe lucrări incipiente, îndeosebi în arealul Austro-Ungariei, Principatelor Române, Bulgariei și Rusiei, unde lucrarea ar fi prins un cheag mult mai puternic în a doua jumătate a secolului XIX, însă aceasta s-a desfășurat cu frâna trasă din lipsă de bani. Mai ales în contextul Ucrainei și Rusiei s-au pierdut oportunități inestimabile, ținând cont că, în ciuda opoziției acerbe manifestată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse de la Sankt-Petersburg, favorizat și de mișcarea stundistă, baptismul a trecut de la coloniștii germani la țăranii ucraineni și ruși, într-un fenomen de masă, care, în ciuda terorii inimaginabile instaurate de autoritățile țariste, nu a putut fi stopat. Când s-au trezit și americanii să se implice, a venit revoluția bolșevică și ușa s-a închis.

Orbirea americanilor de la ABMU a avut ca punct culminant anul 1859, când i-au comunicat lui Oncken în mod sec că își încetează complet sprijinul financiar, măsură anulată doar în urma unui unor proteste ferme din partea acestuia și a unor argumente care s-au dovedit în final convingătoare.

În 1867, pe când lucrarea misionară europeană a lui Oncken, desfășurată prin intermediul bordului de misiune de la Hamburg, se apropia de apogeu, bugetul misiunii fusese alimentat cu $6.000 de britanici, $1.850 de americani și $1.500 proveniți de la bisericile germane. Toată misiunea continentală era alimentată deci cu $9.350, mai puțin de $1.000 pe lună, pe când doar bugetul pentru Burma al ABMU se ridicase în acel an la $42.664. Ca să ne dăm seama cât de subfinanțată era această lucrare europeană, prin analogie, metodiștii americani de la Methodist Episcopal Church (MEC) aveau în 1859 o misiune incipientă în Bulgaria, cu trei misionari, nicio biserică deschisă și doar câțiva convertiți, al cărei buget anual era de $4.055.

Prin contrast, lucrarea coordonată de Oncken în Europa raporta la finalul anului 1867, după 33 de ani de la debutul ei, un total de 93 de biserici, 1.026 filiale și puncte de misiune, cu 16.050 membri, dintre care 1.698 fuseseră botezați în anul respectiv. Toată această lucrare era efectuată de un număr de 240 de pastori, misionari și colportori de Biblii. Aceste biserici și puncte de misiune se aflau pe teritoriul Germaniei, Danemarcei, Olandei, Elveției, Poloniei și Rusiei, în aceasta din urmă fiind inglobată o parte a Poloniei, Ucraina și Țările Baltice. În statistică nu intrau firavele lucrări din imperiul Austro-Ungar și din Principatele Române, nici din Dobrogea, aflată atunci în componența Imperiului Otoman.

Problema fondurilor insuficiente a fost o povară majoră pentru Oncken și nu rareori el a răbufnit din această cauză. La începutul anului 1869, el descria într-o scrisoare ușile larg deschise pentru lucrare din Austria, Ungaria, Elveția, România și Turcia (Dobrogea) exclamând:

…dar, iată că nu putem obține de la bogații englezi sau de la creștinii americani, banii pe care am putea să-i folosim pentru haine și alimente, cu care să trimitem misionari. Bisericile noastre dăruiesc cât pot, dar nu e suficient pentru a susține nevoia reală de misionari. La fel, lipsa unor capele simple pentru bisericile existente trage înapoi lucrarea.

Nu e de mirare că la începutul anului 1870, în ciuda faptului că Oncken se apropia de cea de-a 70-a zi de naștere, abia revenit dintr-o călătorie extrem de obositoare, efectuată în ultimele luni ale lui 1869, desfășurată pe alocuri cu mijloace de transport rudimentare, prin Ucraina, Dobrogea (Tulcea, Cataloi, Atmagea), România (București), Transilvania (Cluj) și Austria etc, pentru a întări lucrarea, a așeza noi fundații, a revigora viziunea, a ordina lucrători și a încuraja tinerii spre misiune, el răbufnea într-o scrisoare:

Toate aceste țări, cu peste 200 de milioane de suflete care pier în ignoranță și păcat, stau deschise acum în fața noastră și avanposturile noastre au ajuns în Caucaz. Dar vai! Vai! Nu putem răspunde strigătului acestor milioane din lipsa câtorva mii de dolari. Ce am trudit, ce am suferit și ce am cerut în rugăciune vreme de aproape jumătate de secol, Dumnezeu ne-a dat – o recoltă bogată de suflete, cât și libertatea de a predica Evanghelia în întreaga Europă. Dar cele două națiuni, care se tăvălesc în aur (SUA și Anglia – nota MC), nu pot înțelege măreția acestui moment, pentru a sări în ajutor Domnului.

Această lucrare începuse fix cu 36 de ani mai devreme, odată cu botezul lui Oncken și al altor șase persoane, desfășurat în clandestinitate, la adăpostul întunericului, pe 22 aprilie 1834. Botezul a fost efectuat de profesorul american Barnas Sears (1802-1880) în apele râului Elba, undeva în afara orașului Hamburg, a doua zi acesta organizând grupul de credincioși ca și congregație. Tot Sears i-a făcut legătura lui Onken cu Trillenial Convention, recomandând ABMU să-l adopte ca misionar al lor în Germania, începând cu anul 1836. Tot în 1836, Oncken l-a botezat pe Julius Wilhelm Köbner (1806-1884), fiul unui rabin evreu, acesta punând fundația lucrării din Danemarca, trei ani mai târziu. În 1837, pe 13 mai, Oncken a botezat un grup de credincioși la Berlin, printre ei aflându-se viitorul pastor al bisericii de acolo, Gottfried Wilhelm Lehmann (1799-1882).

Oncken, Köbner și Lehmann au format o tripletă de aur, supranumită Kleeblatt (Trifoiul), ce s-a dovedit o echipă câștigătoare, nu a unei competiții omenești ci a luptei spirituale pe continent. Despre cei trei, F. W. Herrmann avea să spună:

Membrii acestui triumvirat se complementau în mod fericit unul pe celălalt. Alături de Oncken, care a pus fundația mișcării, un organizator înnăscut, a stat Köbner, un teolog, autor de imnuri, a cărui peniță fluentă a dus greul polemicii literare, precum și Lehmann, diplomatul vizionar care a construit punți peste multe dificultăți.

În 1840, decis să scape Hamburgul de Oncken și de baptiști, senatorul Binder, o figură potentă a conducerii orașului, i-a făcut acestuia oferta să plece definitiv cu familia în America, pe cheltuiala municipalității, amenințând cu represalii în caz contrar. Evident, Oncken refuză și este încarcerat la Winserbaum, o închisoare construită deasupra canalizării orașului. Miasmele și gazele suportate în timpul detenției i-au afectat iremediabil sănătatea, având toată viața grave probleme respiratorii și cu corzile vocale. Probleme care nu l-au descurajat și nu l-au oprit.

În 1838 va fi întemeiată biserica din Stuttgart, în 1841 cea din Memel, în 1846 cea din Marburg iar în 1847 prima biserică din Elveția.

În 1844, Oncken a fondat publicația Das Missionsblatt (Foaia Misiunii), destinată împărtășirii rapoartelor de misiune. Datorită acesteia, cercetătorii începuturilor mișcării baptiste în Europa au acces la informații la prima mână, care altfel ar fi fost probabil pierdute.

În 1847, Oncken l-a botezat la Hamburg pe suedezul F. O. Nilsson, care va fi pionierul mișcării baptiste din Suedia. La ora respectivă baptiștii aveau deja 26 de biserici în Germania, totalizând 1500 de membri. Comparativ, la acea oră, britanicii de la Baptist Missionary Society, aveau 232 de misiuni și filiale la nivel global, din care doar 3 erau în Europa, acestea fiind concentrate în Franța. Dintre cei 102 misionari și cele 84 de misionare, doi bărbați și două femei erau în Franța, față de 30 +28 în Jamaica, de exemplu. Numărul celor botezați în Franța în acel an era de trei persoane, iar numărul total al credincioșilor de 9 persoane. Americanii de la ABMU stăteau ceva mai bine, având pe atunci opt puncte de misiune în Franța, două în Grecia, acestea funcționând cu misionari americani. În plus, ABMU suporta salariile a cinci dintre misionarii lui Oncken din Germania și Danemarca. În ciuda acestei subfinanțări, lucrarea lui Oncken a progresat și, în 1849, la doar 15 ani de la botezul său, 56 de reprezentanți ai bisericilor baptiste decid înființarea Uniunea Bisericilor Creștinilor Baptiști din Germania și Danemarca, compusă din nu mai puțin de 26 de biserici. Chiar din start Uniunea dedică o treime din bugetul de misiune către misiunea externă. Acesta a fost secretul, pâinea și peștii din spatele răspândirii incredibile a credinței baptiste pe continent.

(Va urma)

Notă: Prezentul articol este parte din avanpremiera unei cărți aflate în lucru, a cărei finalizare este estimată în a doua parte a anului 2017. Scopul acesteia este de a oferi o imagine holistă privind răspândirea credinței baptiste pe teritoriile românești, până la înființarea Uniunii Baptiste, precum și acela de a corija o sumedenie de erori și confuzii existente în literatura de specialitate. Evident, lucrarea va fi însoțită de un aparat critic, cu note de subsol și trimiteri, care să clarifice atât sursele utilizate cât și, pe cât posibil, confuziile datorate informațiilor contradictorii aflate în circulație.

Citește și Baptiștii din România: Pionierii