Baptists roadmap to Bucharest (II)

Oncken considera valoroasă instruirea lucrătorilor baptiști, dar insista pe învățarea experențială, considerând încurajarea utilizării darurilor spirituale mai importantă decât pregătirea academică. În 1849, împreună cu Köbner și Lehmann, el a pus bazele unei școli de misiune, cu durata de cinci-șase luni, care în 1880 avea să se transforme într-o instituție academică, anume Seminarul Teologic Baptist din Hamburg. Această școală era organizată periodic, la câțiva ani odată, când exista un nucleu suficient de studenți și fonduri disponibile pentru susținerea ei. În cadrul școlii de misiune aveau să se formeze aproximativ 100 de lucrători, până în 1880, printre care August Liebig, care a fost pastor la București, Cataloi și Odesa, precum și Johann Kargel, fondatorul bisericii din Ruse și colaborator apropiat al baptiștilor germani din București.

Când nu existau suficienți candidați, Oncken oprea pentru mentorare directă și practică consistentă diverși tineri promițători. Așa a făcut cu Johann Pritzkau, când acesta avea 26 de ani, precum și cu tânărul de doar 21 de ani, Vasile Pavlov, fost pastor, printre altele, la Tulcea și unul dintre liderii marcanți ai baptismului rus. La final, absolvenții erau ordinați și trimiși pe câmpul de misiune, nevoia de lucrători antrenați fiind una acută. Tot în 1849, Köbner avea să publice Glaubenstimme, prima culegere de cântări creștine a baptiștilor germani, din care colportorul de Biblii baptist Philipp Spiess, botezat la Cataloi, a tradus câteva și în limba română.

Despre Oncken, cunoscutul istoric confesional, Leon McBeth, a spus că a fost cu un cap de-asupra celorlalți pionieri ai credinței baptiste din Europa:

Oncken a fost omul-societate misionară, omul-seminar teologic și omul-centru de distribuire de literatură creștină.

Amprenta distinctivă pusă de Oncken asupra mișcării baptiste evidențiază accentul, în cazul individului, pe autoritatea Bibliei, pe o convertire reală, pe botezul prin imersie ca mărturisire a credinței, pe integrarea activă într-o biserică locală și pe trăirea devizei „fiecare baptist un misionar” iar, la nivel comunitar, pe o mărturie de credință, solidă, biblică, detaliată și pe o organizare bisericească bazată pe principii sănătoase. Transmițând la pachet, cu minuțiozitate, atât fondul cât și forma, Oncken a asigurat fundamentul unei multiplicări eficiente și sănătoase.

Lucrarea din Hamburg a crescut de la an la an și, din lipsa unui spațiu suficient pentru întâlnirile bisericii, a fost achiziționată clădirea unui fost depozit de cereale, cu trei nivele. La doar câteva săptămâni de la achiziționarea clădirii, în noaptea dintre 4/5 mai 1842, Hamburgul a căzut pradă flăcărilor, înregistrându-se pagube uriașe, aproximativ o treime din oraș fiind complet distrus. Imediat baptiștii și-au oferit bunele servicii autorităților, transformând acea clădire în adăpost ad-hoc pentru sinistrați și răniți. Diaconul Johannes Lange s-a focalizat exclusiv pe coordonarea lucrării de ajutorare a sinistraților. Lucrul acesta a fost remarcat de autorități care, din acel moment, și-au revizuit atitudinea față de baptiști, chiar dacă au mai existat ceva persecuții. Concomitent, la ultimul etaj, baptiștii își țineau serviciile religioase, mulți dintre cei găzduiți în etajele inferioare participând la aceste întâlniri și convertindu-se. Mai târziu, în 1857 biserica a primit o primă recunoaștere legală iar în 1866, baptiștii din Hamburg au primit statut egal cu celelalte confesiuni mari, inclusiv cu luteranii. Acest lucru a declanșat procese similare în toată Germania. La nivel federal însă, baptiștii au devenit egali în drepturi cu celelalte culte abia în 1930.

După marele incendiu, baptiștii au descoperit un nou câmp de misiune, printre meseriașii veniți din alte părți. Angajați pe șantiere sau în ateliere, mulți dintre aceștia erau din Europa Centrală și de Răsărit, atrași de oferta generoasă de lucru, datorată efortului uriaș de reconstrucție. Astfel, printre cei botezați la Hamburg în acei ani, au fost mulți dintre străinii veniți la muncă. Odată cu întoarcerea acestora în locurile de baștină, baptiștii au câștigat misionari! În numărul lor s-a aflat și tânărul tâmplar Carl Johann Scharschmidt (1820-1895), sosit în 1843 împreună cu alți cinci tineri tâmplari de origine germană din Ungaria și Austria, cu toții provenind din familii catolice: Johann Voyka, Johann Rottmayer, Josef Marschall, Anton Hornung și Andreas Tevely.

Rottmayer a fost găzduit de un membru al bisericii lui Oncken, pe nume Hinrichs, prin intermediul căruia a fost evanghelizat. Pe 4 mai 1844, el a fost botezat în Elba, figurând ca al 283-lea membru al bisericii din Hamburg. Prin intermediul lui, tot grupul a venit la credință, ceilalți fiind botezați ulterior, mai întâi Voyka și Marschall, apoi Scharschmidt, Hornung și Tevely. Oncken a fost foarte interesat de acest grup și l-a avut sub observație și îngrijire. Vreme de aproape doi ani, el i-a implicat în viața și lucrarea efervescentă a bisericii din Hamburg, într-un proces informal de ucenicie și mentorare, în care ceea ce învățau puneau în practică.

În urma convertirii acestor șase tineri proveniți din Imperiul Habsburgic, Oncken a căpătat o viziune aparte pentru misionarea țărilor dunărene, lucrare care mulți ani mai târziu va fi numită „Donauländern Mission”, implicând Austria, Ungaria, Serbia, Bulgaria și Principatele Române.

Ca atare, în 1846, Oncken a dezvoltat un plan prin care să aprindă flacăra misiunii în Ungaria și Moldova, pornind de la comunitățile germane existente. În timp ce era preocupat cu alcătuirea acestui plan, el a făcut cunoștință cu Hermann Philip, misionar pentru evrei al Free Church of Scotland, care lucra la Iași încă din 1841 împreună cu Daniel Edwards. Scoțienii aveau și la Budapesta un punct de misiune, deschis un an mai târziu, care era extrem de eficient. Philip l-a informat că în Moldova erau mulți protestanți germani și austrieci, aflați în condiții spirituale deplorabile, presându-l să trimită doi-trei misionari la Iași și alți doi-trei la Budapesta. Scoțienii erau mai mult decât interesați de un asemenea demers misionar, fiindcă ei erau orientați strict asupra evanghelizării evreilor, care la acea oră formau aproape jumătate din populația Iașului, însă aveau nevoie de o biserică vie în care să își poată integra convertiții.

Planul lui Oncken era să îi trimită în această misiune pe cei șase tineri tâmplari, împreună cu un al șaptelea credincios german, care se oferise voluntar pentru această lucrare. Grupul celor șapte trebuia să meargă la Budapesta, unde urma să se împartă în trei. Doi sau trei urmau să rămână în capitala Ungariei, doi urmau să meargă la Iași și ceilalți doi urmau să meargă la Pécs. Oncken deja pregătise logistica: 20.000 de tractate, 500 de Nou Testamente precum și altă literatură creștină, acestea urmau a fi trimise la Budapesta, puțin înainte de plecarea grupului. Întrucât erau relativ tineri în credință, niciunul dintre membrii acestui grup nu fusese ordinat.

Din motive care nu sunt clare, Tevely s-a retras din proiect iar Anton Hornung și Joseph Marschall au fost trimiși în final la Viena, nemaiajungând la Iași, cum era planul inițial. Probabil a cântărit faptul că Marschall și Hornung erau de origine austriacă, primul născându-se chiar în apropierea capitalei austriece. Astfel Iașul a ratat șansa de a fi primul focar al misiunii baptiste pe tărâm românesc, mutarea dovedindu-se în final neinspirată, fiindcă la Iași era pe atunci mult mai multă libertate pentru misionari decât la Viena, Budapesta și Pécs.

Citește și Baptiștii din România: Pionierii