Cât poate sã ducã un om?

Mihai C. - 22 August 2009 - familia mea /

NIK_1220BWLiusea este o rudã din partea mamei mele, din Moldova de peste Prut. Tatãl ei ºi cu mama mea au fost veri buni, deci noi am fi veri de-al doilea. Deºi rudenia nu pare atât de apropiatã, în realitate relaþia pe care o avem, în ciuda graniþei care ne desparte este una excelentã. Ne-am vizitat de-a lungul timpului ori de câte ori a fost posibil ºi aceste întâlniri nu au fost niciodatã convenþionale.

De tânãrã Liusea s-a cãsãtorit cu Valeriu, cu care a fãcut cinci copii, aproape unul dupã celãlalt. Mi-aduc aminte de o vizitã de-a lor, în urmã cu 14 ani, când au cântat împreunã extrem de impresionant, în bisericã, un vechi imn creºtin: De dorul tãu, Isus iubit. Cu voci frumoase, puternice, capabile sã dea o profundã încãrcãturã emoþionalã… a fost o cântare care a impresionat pânã la lacrimi pe cei prezenþi, deºi dpdv al canoanelor artistice ar fi putut fi categoristã ca o interpretare simplã, fãrã pretenþii. Nimeni nu ºi-ar fi imaginat atunci cã acel bãrbat tânãr avea sã fie rãpus de cancer în mai puþin de doi ani de zile.

Viaþa a fost nemiloasã cu Liusea. A rãmas cu cinci copii mici, care nu înþelegeau ce s-a întâmplat, într-un sat din “nowhere” Moldova, fãrã vreun sprijin, altul decât credinþa de nezdruncinat în Dumnezeu.

A muncit din greu ºi ºi-a crescut singurã copiii. În casa ei a fost în permanenþã o pâine bunã atât pentru copiii sãi cât ºi pentru cei care îi treceau pragul. Ea este unul dintre acei oameni rari, care fac lucrurile sã se întâmple, indiferent de obstacole ºi încercãri. ªi credinþa este singura explicaþie raþionalã a faptului cã lucrurile  iau viaþã în forma preconizatã de Liusea.

Încercãrile nu au ocolit-o de loc dar nimic nu i-a clintit nãdejdea, credinþa sau dragostea. I-au brãzdat doar riduri, fãrã a-i afecta frumuseþea interioarã. Cu vreo doi ani în urmã, cel mai mic copil, Iosif, a suferit un accident domestic de pe urma cãruia s-a ales cu arsuri periculoase, atât de periculoase cã medicul de la spital i-a zis cã doar Dumnezeu îl mai poate scãpa. A fost suficient pentru Liusea sã i se spunã unde e soluþia ºi s-a luptat ca o leoaicã rãnitã pentru copilul ei. Era nevoie, în primul rând, de o cantitate mare de sânge pentru transfuzii, fãrã de care Iosif nu ar fi avut nicio ºansã. Neºtiind pe nimeni în Chiºinãu la care sã apeleze, Liusea s-a dus la o bisericã. Era duminicã seara, slujba se terminase, pastorul era obosit ºi aºteptat de familie. Nu era însã pregãtit sã reziste solicitãrii Liusei. Numai Dumnezeu ºtie cum a reuºit el sã mobilizeze atâtea persoane, dar a doua zi de dimineaþã, un numãr mare de oameni, exact câþi trebuiau, erau la spital sã doneze sânge. Impresionat, medicul i-a spus: “Mare Dumnezeu ai, femeie!” ªi Iosif a fost scãpat din ghearele morþii.

Copiii Liusei au crescut mari ºi frumoºi. Cele douã fete mai mari sunt studente la Chiºinãu. Sora mai micã se pare cã le va cãlca pe urme la rândul ei. Bãiatul cel mare a ales sã lucreze în domeniul construcþiilor. Iosif, mezinul, este încã la ºcoalã.

Ultima datã când am fost în vizitã la ea, cu câteva luni înainte ca tovarãºul Voronin sã închidã graniþele, Liusea mi-a mãrturisit durerea inimii ei, cum cã în contextul schimbãrilor actuale, tânãra generaþie este în pericol sã-ºi piardã credinþa. “Nu vreau altceva”, mi-a spus ea, “decât ca pruncii mei sã fie sãnãtoºi ºi sã rãmânã alãturi de Dumnezeu!” A fost încã un moment în care am rãmas mut de admiraþie în faþa frumuseþii interioare a acestei femei atât de greu încercate.

Astãzi am primit o veste extrem de tristã: Marcel, al treilea copil ºi primul ei bãiat a murit într-un accident de muncã, pe ºantier. Nici nu pot sã-mi imaginez ce este în sufletul ei de mamã. Sumedenie de întrebãri fãrã de rãspuns m-au nãpãdit. Una dintre ele nu-mi dã de loc pace: Cât poate sã ducã un om?

Continui însã sã cred cã Cel care a fost alãturi de ea în toþi aceºti ani, Cel care i-a ºters lacrimile vãrsate când a plecat Valeriu ºi care i-a întãrit mâinile sã lucreze în anii în care au trecut de atunci, Acela îi va aduce mângâiere ºi acea pace care întrece orice pricepere. Nu îmi imaginez cum se poate face una ca asta, dar cred.

Comments

  1. Mihai ,
    Articolul tau vine intr-o perioada in care mi-am facut timp sa citesc despre vremurile de criza din sec 19 .
    Viata grea –familii numeroase ,uneori greu incercate prin moartea capului familiei , castigul –dupa o saptamana foarte incarcata –mosest ….abia daca reuseai sa supravietuiesti.
    Ei bine , in perioada aceasta ,s-au nascut si format oameni de mare caracter si care au adus omenirii ,prin perseverenta lor in ceea ce credeau , SOLUTII spre binele omenirii .
    Iata ce ma indreptateste sa cred ca si vremurile in care traim sunt vremuri prielnice pentru ,,caractere puternice si oameni care vor aduce solutii’.’
    -ca raspuns la titlul articolului tau ;
    [o zicala din popor ]–,,sa nu-ti dea Dumnezeu cat poti sa duci ‘’

  2. Da, se pare ca singura cale prin care se caleste otelul este focul – la fel si oamenii se calesc prin incercari. Cred ca ai dreptate si ca in economia lui Dumnezeu se incheie ceva socoteli de care noi nu avem habar, punandu-se insa temelia unor caractere puternice care vor produce un impact pe care nu-l banuim acum. Intelegerea acestui lucru nu face insa ca momentul acesta sa fie mai usor, nici durerea mamei sa fie mai mica.

Lasati un comentariu:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: