Negreşit, una dintre cele mai spinoase probleme din biserica creştină, în general, este problema autorităţii şi a tipului de conducere.

Vârful de lance al demersului reformat, acel ultracunoscut “Sola Scriptura” constituie principiul care a răsturnat valorile şi ierarhiile lumii creştine. Nu poate fi tăgăduit faptul că traducerea Bibliei în limba poporului, precum şi încurajarea oamenilor să-şi dezvolte o relaţie personală cu Dumnezeu, prin intermediul Scripturii, a făcut ca mişcarea reformată, iniţial, cât şi cea evanghelică ulterior, să ia un avânt fantastic. Accesul nemijlocit la Cuvântul Viu a transformat vieţile, comunităţile şi naţiunile. Renunţarea la bagajul tradiţiei, a dogmelor înguste, a creat cadrul înfloririi mişcării evanghelice.

Pe lângă aceste lucruri care s-au vădit a fi extrem de pozitive, nu putem să nu fim obiectivi si sa nu semnalam partea mai putin roza a lucrurilor. Nicicând lumea creştină nu a fost atât de divizată şi fărâmiţată, atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punct de vedere al noţiunii de autoritate şi conducere spirituală. Diferite puncte de vedere cu privire la Duhul Sfânt sau cu privire la sfârşitul vremurilor au săpat şanţuri care au condus la diviziuni ce par de netrecut. Tot aşa, teama de dictatura eclesiastică a transformat comunităţile creştine de-o aşa manieră, încât liderilor creştini li se contestă extrem de uşor autoritatea, uneori fiind doar simpli functionari, limitaţi de existenţa fişei de post, uneori extrem de rigidă, ocupându-se prea adesea cu “administrarea nimicului”, precum bine remarca un distins compatriot. Am introdus democraţia americană în bisericile noastre, bineînţeles pentru a contracara fenomene nedorite, dar oare am ajuns acolo unde trebuie? Nu cumva am făcut mai mult rău decât bine?

Articolul de faţă se vrea o interogaţie. Nicidecum nu oferă soluţii finale. Nu vreau nici să calc în picioare principiile reformei, negând importanţa principiului “Sola Scriptura”. Dar oare acest principiu, cu adevarat necesar, este şi suficient? Cu alte cuvinte, asigura el necesarul de autoritate din cadrul bisericii creştine? Nu cumva există pericolul ca la umbra acestui principiu să fim vulnerabili la subiectivitatea celui care face actul hermeneutic? Nu cumva acest principiu a fost pentru mulţi un paravan pentru a manipula în folosul lor lucrarea creştină, ascunzându-se în spatele interpretărilor permisive ale Cuvântului? Nu cumva acest principiu, lăsat de unul singur, devine o cutie a Pandorei, pe care daca o deschizi, nu mai poţi stapâni şi controla rezultatele? Privind obiectiv la istoricul evanghelicilor, putem vedea clar, cum pe baza acestui principiu de netăgăduit, s-a creat ca efect secundar o disoluţie a autorităţii în biserică. Oricine, la orice moment dat, putea pretinde că are interpretarea cea mai bună asupra unui pasaj. Automat, acest lucru îi acorda legitimitatea pentru a crea o noua partidă, un nou curent sau o noua mişcare. Să înţelegem oare că acesta a fost modul în care Isus a proiectat sistemul de autoritate în Biserica Lui? Să întelegem oare ca “preoţie universală” înseamnă şi “conducere universală”?

Mă opresc aici cu aceasta interogaţie, cel puţin deocamdată. Vreau doar să lansez provocarea pentru meditaţie, rugăciune şi dialog. Poate că prin asimilarea lecţiilor trecutului, a carenţelor prezentului, împreuna am putea aduce o contribuţie la modelarea paradigmei de mâine.