Citesc în presă şi nu-mi vine a crede: Ceauşescu este considerat de conaţionalii noştri ca fiind atât cel mai bun cât şi cel mai rău dintre conducătorii pe care i-a avut ţara în ultima sută de ani! Contradicţia aceasta şi faptul că zilele astea evreii sărbătoresc Hanuca, îmi aduce aminte de o altă contradicţie: Epifanes versus Epimanes.

După moartea lui Alexandru cel Mare, imensul lui imperiu a fost împărţit între cei patru generali ai săi. Unul din aceştia, Seleucus, a înfinţat aşa numitul imperiu seleucid. Din această dinastie a făcut parte celebrul Antiochus (215 – 164 î.Hr.) care şi-a atribuit numele de Epifanes, adică ‘Cel Strălucitor’ sau ‘Ilustrul’. Istoria însă l-a amendat cum se cuvine şi el a rămas cunoscut mai degrabă ca fiind Antiochus Epimanes, adică cel nebun.

În nebunia lui, acesta a transformat templul din Ierusalim într-un loc de închinare dedicat zeilor greci, ridicând aici un altar lui Zeus şi aducându-i porci ca jertfă, pentru a pângări până la capăt locul sfânt al evreilor. Pedepse aspre au fost instituite cu scopul de a eradica orice tendinţă de perpetuare a credinţei iudaice.

Comportamentul lui iresponsabil a condus la revoltă disperată şi, o mână de evrei, conduşi de Iuda Macabeul, au reuşit să izgonească pe seleucizi şi să rededice Templul.

Tradiţia spune că, pentru rededicare, trebuia aprinsă Menora, sfeşnicul cu şapte braţe, iar aceasta putea funcţiona doar cu ulei ce fusese trecut prin ritualul de curăţire, care dura şapte zile. Însă în Templu nu a mai fost găsit decât un singur vas cu ulei curat, care ar fi asigurat în mod normal necesarul doar pentru o zi de funcţionare. În ciuda acestui impediment, Menora a fost aprinsă şi, în mod miraculos, uleiul nu s-a consumat timp de şapte zile, cât a durat pregătirea celuilalt ulei.

În memoria eliberării de sub seleucizi şi a acestei minuni de la rededicarea Templului, evreii au stabilit Hanuca, sărbătoarea care semnifică victoria luminii asupra întunericului şi a purităţii asupra necurăţiei.