În cele ce urmează redau partea a doua a interviului cu pastorul Vasilică Croitor, realizat cu ocazia aniversării unui an de la lansarea cărții “Răscumpărarea Memoriei”.

M.C.: Pe lângă opoziția înverșunată, cartea a fost susținută cu entuziasm de multe persoane. Cine au fost cei care au susținut și încurajat acest proiect după lansarea cărții?

C.V.: Lista este foarte lungă. I-aș menționa în primul rând pe cei care au scris un cuvânt de recomandare la începutul cărții. Apoi, se cuvine să îi menționez pe cei care au participat la lansarea cărții, sala de la IICCMER umplându-se până la refuz, cei mai mulți venind din provincie pentru a participa la eveniment. Colegii de slujire din Comunitatea Constanța, precum și cei cu care slujesc în Medgidia și Constanța m-au încurajat în multe feluri. Sprijinul moral pe care l-am primit, inclusiv din partea unor necunoscuți este imposibil de cuantificat. Am să vă dau un exemplu. Când am fost amenințat că voi fi dat în judecată și se zvonea că Nicky Pop și Ceuță tocmeau avocați, am primit un telefon de la cineva cu care nu mai vorbisem de câțiva ani și care abia auzise de carte. Omul era pur și simplu revoltat de amenințările acestora și mi-a spus direct: „Dacă ei au nerușinarea să te dea în judecată, să știi că nu vei fi singur. Au ei avocați, au și bani, dar să știi că și eu am.” Fără să i-o cer, el aranjase deja o întâlnire cu un avocat foarte cunoscut în România, solicitându-i opinia. Nici măcar nu am participat la întâlnire, fiindcă știam că tot ce am scris se baza pe documente veridice, așa că s-a dus singur. Dumnezeu a îngrijit ca de fiecare dată să primesc încurajare în momente cheie.

M.C.: Aș vrea să aducem în discuție câteva reacții publice la apariția cărții. A fost inițial mesajul transmis de Dia Pop…

C.V.: Reacția fiicei lui Nicky Pop era ușor de anticipat, o reacție emoțională îndreptată împotriva mesagerului. Îmi pare rău pentru rudele celor menționați și am spus și cu altă ocazie că nu trebuie copiii să sufere pentru greșelile înaintașilor lor.

M.C.: Un alt contestatar al tău este pastorul Ceuță…

C.V.: Aici vorbim de cu totul altceva. Ioan Ceuță a fost un privilegiat al perioadei comuniste, călătorind liber în străinătate, pregătindu-se pentru a prelua conducerea cultului. Dacă nu avea loc Revoluția, la 15 ianuarie 1990 mai mult ca sigur el ar fi devenit președintele cultului. După cum a declarat el însuși, dosarul său a ars, dar, atenție, nu în totalitate, ci au rămas câteva file. Nu reușesc să îmi imaginez cum poate arde un dosar în mod selectiv, însă, după cum spunea cineva, și Diavolul face minuni.

Nu am răspuns deloc atacurilor suburbane ale lui Ceuță. Ce să răspund baladelor și pamfletelor copilărești pe care le-au alcătuit el și alții ca el? Ce să-i spun unuia care pune în dreptul numelui său titlul de doctor, dar folosește o grămadă de porecle pentru a-și batjocori interlocutorul? Sau cum trebuia să reacționez atunci când el miza pe înrăutățirea sănătății pastorului Lazăr Gog?

M.C.: La ce anume te referi?

C.V.: În timp ce pastorul Gog era internat în spital, într-o stare foarte gravă, Ceuță îl numea o „victimă a Răscumpărării memoriei”. Din fericire, Lazăr Gog este din nou sănătos și de insinuările lui Ceuță s-a ales praful. De fapt, Ceuță a recidivat, jubilând la moartea maestrului Ion Zubașcu, prevestind nenorociri peste autorul cărții și susținătorii săi. Nu îmi pot imagina un nivel mai coborât al dialogului decât cel promovat de Ceuță.

M.C.: Am înțeles că ai mai fost interpelat şi de pastorul Beraru.

C.V.: Nu cred că este dumnealui în spatele blogului, cel puțin nu în totalitate. Dar el și-a asumat blogul și asta contează. Beraru și Ceuță au tot anunțat apariția unei cărți, dar ea întârzie să apară. Eu o aștept cu mare interes. Vreau să spun foarte apăsat: acești oameni nu au argumente valide cu care să contracareze concluziile cărții „Răscumpărarea memoriei”. Dacă le-ar fi avut, în anul care s-a scurs de la publicarea ei le-ar fi făcut publice. Ceuță s-a acreditat pentru cercetare, Beraru se laudă că are în posesie multe documente. Așadar, ca unii care au trăit această istorie, ar fi trebuit să facă dovada necolaborării. Asta ar fi cu adevărat senzațional.

M.C.: În urma acestor reacții virulente, a acuzațiilor și a ‘proorocirii’ de rău împotriva ta, te simțiți amenințat?

C.V.: Am primit o serie de amenințări, despre unele ai cunoștință fiindcă mi-au fost transmise chiar pe blogul meu. Dar viața mea nu este în mâna vreunui om. Dacă Dumnezeu îngăduie ca mâine să se încheie slujirea sau viața mea, ce aș putea face eu? Iar dacă Dumnezeu va rândui să mă țină în slujire încă mulți ani de acum înainte, ce ar putea face oponenții mei?

M.C.: Ai luat în serios ameninţările respective?

C.V.: Înainte de a mă apuca de cercetare, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod foarte clar și mi-a făgăduit protecția și ajutorul Său. Nu în multe ocazii din viață am avut atât de clar o confirmare din partea Domnului. Așadar, nu m-am temut de amenințări, dar am acordat atenție tuturor mesajelor care mi-au parvenit. Tot ceea ce nu era plăcut am căutat să duc la picioarele Domnului.

M.C.: Să revenim la conducerea Cultului. Ai avut câteva întâlniri cu liderii denominațiunii… cum a fost?

C.V.: Este adevărat, însă acele întâlniri, cu excepția celei din urmă, au fost puternic viciate. Practic nu a existat nicio intenție de a dialoga, ci doar aceea de a dezamorsa efectele cărții. La ultima întâlnire am putut să prezentăm mult mai bine argumentele noastre, însă ne-au promis un răspuns scris, răspuns care s-a încadrat în aceeași notă superficială. Le-am atras atenția conducătorilor cultului că ei fac istoria, eu doar am consemnat-o. Ei au cunoscut realitatea, dar au decis să o ignore. Reacția lor din anul 2010 pare să repună în scenă celebra poveste scrisă de Andersen: Împăratul este gol, dar se simte așa de bine când mulțimea îi laudă hainele inexistente!

M.C.: Au fost lansate multe teorii despre carte, mi se pare că o adevărată mașinărie pusă în slujba dezinformării și intoxicării opiniei publice a fost pusă în mișcare. Cum analizezi retrospectiv situaţia?

C.V.: Nu am fost deloc pregătit pentru zvonurile, dezinformările și opiniile halucinante care s-au lansat în blogosferă în această perioadă. Unii căutând să mă denigreze s-au trezit lăudând calitatea cercetării, cum a fost cazul celor care spuneau că este prea bine scrisă pentru a fi opera unui nespecialist. Oamenii cu scaun la cap s-au amuzat de acele teorii, fără a le da importanță. Iată că a trecut un an, perioadă care a demonstrat falsitatea scenariilor alarmiste ale celor care prevedeau ruperea cultului, plecarea din biserică a celor dezamăgiți de aflarea adevărului, denigrarea penticostalilor de către biserica majoritară sau în presă. Am încredere că „Răscumpărarea memoriei” va trece cu succes testul timpului, iar manipulările slujbașilor vechii mentalități se vor risipi.

M.C.: Ai afirmat că au fost încercări de a ți se împiedica accesul la CNSAS…

C.V.: La şedinţa de la Brașov, președintele cultului a dat citire unui răspuns primit de la CNSAS, în care i se spunea că este ilegală îngrădirea accesului cercetătorilor neagreați de cult la documentele despre biserica penticostală. Evident, anterior el făcuse o solicitare oficială în acest sens. În același timp, pe care neoficială am fost împiedicat și hărțuit de persoane din cadrul CNSAS care, în opinia mea, sunt acolo pentru a împiedica accesul la dosare. Ei îi pun la adăpost pe colaboratori, le comunică date despre vizitele mele la CNSAS, îi informează ce dosare studiez, oferindu-le copii ale unor documente cu mult înainte de a le vedea eu. Conducerea instituției însă mi-a oferit sprijin pentru a putea continua cercetarea.

M.C.: Acum, la momentul bilanțului, consideri că a meritat tot efortul?

C.V.: Cei care au suferit în perioada comunistă ar trebui să ne spună dacă se merită să căutăm adevărul, nu informatorii sau cei care nu au avut curajul să țină capul sus. Recent m-a sunat un frate din Ardeal care plângând mi-a mulțumit pentru că i s-a făcut dreptate. Numele lui nici nu apărea în carte, dar mi-a explicat că liderii care făcuseră jocul statului îl acuzaseră de erezie și l-au exclus pentru că a încercat să plece din țară. A fost numit de conducătorii bisericii un trădător. A crezut că toată viața va purta stigmatul acela și că nimeni nu va spune povestea celor care au avut tăria să spună altceva decât dicta sistemul.

M.C.: Totuși, îmi imaginez că atunci când ai inițiat acest demers, ai sperat că el va avea un anume impact. Dacă ar fi să corelezi rezultatul cu așteptările inițiale, care ar fi obiectivul care (încă) nu a fost atins? Și aș vrea să știu dacă există și rezultate surpriză, pe care nu le-ai anticipat…

C.V.: De bună seamă că am scris cu așteptări, dar nu cele imaginate de criticii mei. Principala așteptare a fost aceea de a genera un dialog care până la apariția cărții nu fusese posibil. Acest obiectiv a fost atins și cred că este un câștig important. Aș menționa aici și faptul că o serie de păstori și lideri de opinie și-au deschis bloguri, au început să interacționeze cu alții cum nu s-a mai întâmplat până acum. Dacă este să mă refer la rezultatele spirituale, decizia de a ne asuma istoria și a ne pocăi în mod colectiv, acestea depind de cei așezați în funcțiile de autoritate. Eu am fost un mesager, nimic mai mult. Îmi pare rău să văd că liderii au ratat șansa de a chema biserica la pocăință, după modelul biblic. Cred însă, cu toată convingerea, că va veni o zi în care biserica își va asuma istoria cu bune și cu mai puțin bune. Întrebarea este dacă o vor face liderii de astăzi, sau Dumnezeu va ridica o altă generație pentru aceasta.

M.C.: Dacă ar fi posibil să o iei de la zero cu acest demers, ai proceda la fel? Există ceva ce ai face diferit a doua oară? Ai ceva să îți reproșezi?

C.V.: Arhivele pe care le-am studiat conțin încă multe informații care trebuie exploatate și pe care m-am străduit să le dau atunci la o parte, pentru a mă concentra doar pe tema propusă. Mi-ar fi plăcut să lucrez cu o echipă de cercetători sau să am măcar un asistent de cercetare. Astfel aș fi putut lansa concomitent sau la scurt timp mai multe resurse pentru înțelegerea istoriei din perioada comunistă.

De asemenea, sunt câteva retușuri care trebuie făcute în dreptul unor persoane. De exemplu, pe pastorul Țunea Ioachim care a fost îndepărtat din slujire de comuniști l-am confundat cu un alt Țunea Ioachim, pastor baptist care a colaborat intens cu Securitatea. Într-o ediție nouă voi avea grijă să îndrept astfel de erori care s-au strecurat.

M.C.: O ultimă întrebare, vei continua cercetarea?

C.V.: Da. Nu consider că aceasta este principala mea chemare, ci rămân în continuare dedicat slujirii pastorale și misionare din sudul țării. Însă istoria noastră poate oferi lecții de viață și inspirație pentru noua generație de lucrători, de aceea voi continua să studiez trecutul bisericii penticostale sub comunism. Vreau să acord mai mută atenție și proiectului In Memoriam, prin care să adunăm mărturiile eroilor credinței. Mai am și alte proiecte publicistice în derulare, dar despre acestea voi vorbi la momentul potrivit.

M.C.: Mii de mulțumiri pentru amabilitatea de a purta această discuție și mult succes în continuare!

C.V.: Și eu îți mulțumesc pentru interesul arătat acestui demers!

Cu un an în urmă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc găzduia un eveniment cu adevărat excepțional pentru comunitatea credincioșilor evanghelici din România, anume lansarea cărții „Răscumpărarea memoriei” scrisă de pastorul Vasilică Croitor, carte care a provocat dezbateri aprinse și a schimbat perspectiva multora în ceea ce privește coabitarea stat-biserică în regimul totalitarist dinainte de 1989. Având în vedere această aniversare, l-am provocat la dialog pe autorul cărții pentru a discuta impactul acesteia în timpul scurs de la lansare.

Mihai Ciucă: A trecut deja un an de la apariția cărții „Răscumpărarea memoriei.” Ești în viață ești tot pastor și îți continui activitatea ca mai înainte…

Vasilică Croitor: Răspund la întrebări deci exist!

M.C.: Apariția cărții tale a fost o surpriză pentru cei mai mulți, ce-i drept una extrem de neplăcută pentru o anumită categorie.

C.V.: A fost o surpriză în primul rând pentru cei care se așezaseră pe cufărul istoriei penticostale și voiau să-l țină ferecat pentru vecie. Însă istoria nu poate fi monopolul nimănui, nu poate fi confiscată. Cred că a trecut vremea istoriilor oficiale şi, în bună măsură, nesincere.

Pentru liderii care au evitat cu succes timp de douăzeci de ani orice recurs la adevărul istoric, apariția cărții a fost, evident, o veste de rău augur. Am fost martor în primele luni ale anului 2010 la deruta care s-a instaurat în tabăra celor care nu puteau anticipa efectele cărții, neștiindu-i conținutul. Telefonul mi-a sunat continuu în acele zile, prietenii, curioșii, necunoscuții și „sfătuitorii” dorind să știe „cine apare în carte”. Dialogurile penibile de genul: „nu trebuie să spui tu, dar dacă eu ghicesc, să îmi spui dacă am dreptate” mi-au confirmat că miza cărții era prost înțeleasă de cei mai mulți.

M.C.: De ce ai făcut lansarea cărții la IICCMER?

C.V.: Până să se pronunțe credincioșii dacă dă bine să ne cunoaștem istoria, dacă ne convine sau nu, pentru mine era importantă validarea proiectului de către specialiști. Nu cred că există în România o instituție mai potrivită pentru o evaluarea obiectivă a unei asemenea lucrări. Când faci cercetare în domeniul istoric, mai ales când nu ești de specialitate, poți foarte ușor să devii partinic și am fost în permanență conștient de acest lucru. Faptul că trei istorici apreciați au validat și promovat proiectul a contat enorm.

M.C.: Dacă îmi aduc aminte bine, au participat doi membri din Comisia prezidențială pentru investigarea crimelor comunismului și încă doi specialiști în istoria recentă. De asemenea reprezentanții mass-media au fost interesați de acest eveniment.

C.V.: Da. Dorin Dobrincu și Cristian Vasile au fost în Comisia Tismăneanu, iar Mihail Neamțu și Ion Stanomir au participat ca specialiști și gazde din partea IICCMER. Lista invitaților a fost sugerată și decisă în final de IICCMER. Invitatul pe care l-am dorit eu a fost Dr. John Tipei. Maestrul Ion Zubașcu era bolnav de mai multe luni și de aceea a declinat invitația.

În ce privește mass-media, eu aș remarca mai întâi mediile de informare mai noi, respectiv internetul. După cum probabil ai observat, pe bloguri s-au inițiat dezbateri foarte interesante pe marginea cărții. Câțiva dintre cei mai influenți bloggeri au participat și au comentat evenimentul. Apoi, într-adevăr, la lansare au fost reporteri din presa scrisă, TV și radio, atât reporteri laici și religioși.

M.C.: Ce părere ai cu privire la modul în care au perceput reprezentanții mass-media demersul inițiat de tine?

C.V.: Ca și personalitățile prezente la lansare, jurnaliștii au interpretat pozitiv modul în care a fost analizată situația bisericii în perioada comunistă. M-a surprins plăcut faptul că, asemenea istoricilor prezenți, jurnaliștiii din afara mediului evanghelic au realizat care este miza cărții, exprimându-și speranța că și alte biserici vor avea curajul de a-și „răscumpăra memoria” anilor petrecuți sub comunism. A fost, per total, o abordare sobră, profesionistă.

M.C.: Care a fost reacția liderilor penticostali? Am urmărit pe internet un program la care ai participat anul trecut în SUA. Un pastor vorbea despre cartea „care a produs multă tulburare”.

C.V.: Dă-mi voie să răspund printr-un exemplu biblic, relevant pentru întrebarea aceasta. Citeam recent în Septuaginta, traducerea coordonată de Cristian Bădiliță, episodul întâlnirii lui Ilie cu Ahab. „Tu ești acela care tulbură pe Israel?”, a fost întrebarea regelui. Ilie a fost de altă părere: „Nu eu tulbur pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău…” Neîndoielnic, apariția cărții a tulburat apele. Dar dacă ne-a tulburat apariția cărții, iar compromisurile din istoria noastră le-am privit impasibili, atunci avem oarece simțuri atrofiate.

M.C.: Mai concret, cine sunt cei „tulburați” de cartea aceasta? A existat și o reacție oficială?

C.V.: Era normal să nu se bucure de carte cei care au avut un pact secret cu Securitatea, cei care au beneficiat de pe urma colaborării, cei care au susținut sistemul comunist și chiar l-au lăudat la scenă deschisă. Printre cei care nu au privit bine apariția cărții se numără și persoanele care pur și simplu nu sunt pregătite să cunoască și să accepte adevărul. S-au refugiat în negare, considerând că le stă mai bine cu o istorie cosmetizată, voit imaculată. Ei relativizează nepermis de mult adevărul și nevoia de adevăr.

Cu părere de rău trebuie să afirm că în timp ce istoricii și jurnaliștii laici au dat de înțeles că au priceput contribuția spirituală a cărții, liderii religioși au făcut… politică. Argumentele cu care au încercat să discrediteze demersul meu i-ar face și pe unii politicieni din partidele politice să roșească. Când auzi un pastor argumentând că „este prea târziu să ne mai intereseze adevărul”, ce mai poți spune?

M.C.: Și mai concret, care a fost reacția oficială a Cultului Penticostal?

C.V.: Comunicatul Cultului a fost emis foarte târziu, după vreo trei luni. Eram în Africa de Sud când a fost publicat. L-am citit și în primă fază am fost tentat să trimit un lighean și un ștergar la sediul cultului, pentru a le reaminti gestul inutil, teatral, al lui Pilat. Realitatea este că încercarea de a se disculpa a fost atât de stângace și de prost concepută încât cred că a depus mărturie de vinovăția noastră colectivă chiar mai elocvent decât documentele din carte. Doar o simplă comparație: Când a fost vorba să condamne o greșeală a tinerilor, liderii noștri au avut o viteză de reacție uimitoare. Redactat cu o rapiditate ieșită din comun, manipulând voința consilierilor și intrând la tipar după ce revista fusese finalizată, comunicatul cultului dovedește că pentru a scoate paiul din ochiul altuia există întotdeauna suficientă energie și mânie sfântă. În schimb, când a trebuit să recunoască păcate grave săvârşite în cei 45 de ani de comunism, păcate comise nu de niște tineri sau adolescenți, ci de lideri și pionieri ai credinței, cultul a căutat să treacă totul sub tăcere. Comunicatul a adunat în câteva rânduri doar niște scuze anemice, alături de o negare voalată („dacă a suferit cineva”).

M.C.: Crezi că abordarea Consiliului Bisericesc a fost defectuoasă din motive care țin de aspecte instituționale sau mai degrabă din motive morale?

C.V.: Din punct de vedere instituțional, Cultul moștenește sistemele născute și formate în perioada comunistă. În lipsa unei reforme instituționale, pentru a face loc dării de socoteală, transparenței, eficienței și mai ales evaluării din punct de vedere spiritual, orice persoană care accede în funcțiile de conducere devine prizonierul unui mod de conducere politicianist și populist. Nu întâmplător comuniștilor le-a convenit această formă organizatorică și au sprijinit-o de-a lungul anilor.

M.C.: Mai există speranță pentru o schimbare a atitudinii liderilor față de istoria pe care nu și-au asumat-o până în prezent?

C.V.: Ceea ce la oameni este cu neputință… Am înțeles că în final, Consiliul Bisericesc ar fi transmis Institutului Teologic Penticostal misiunea de a clarifica detaliile referitoare la istoria aceasta. Faptul că munca de cercetare e transferată mediului universitar este binevenit. Cu toate acestea, am rezerve serioase, fiindcă un asemenea transfer de responsabilitate ar fi trebuit să aibă la bază un protocol clar, în care să fie stipulate perioada cercetării, domeniile de cercetare, bugetul și sursele de finanțare (cercetarea academică presupune cheltuială, o spun din experiență), sprijin pentru adunarea mărturiilor supraviețuitorilor, metoda și forma de prezentare a documentului final etc. Așadar, transferul responsabilității, prin superficialitatea sa, nu întrunește condițiile necesare pentru a ne face să sperăm la un final fericit, ci sugerează o nouă încercare de a ne spăla pe mâini.

(va urma)