Soldatii moldoveni dezvata a marsalui pe ruseste!

Foarte interesant ce-i frământă pe jurnaliștii de la Nezavisimaia gazeta. Anume că Moldova ridică nivelul forțelor sale militare la standardele NATO și, printre altele, soldații moldoveni vor fi dezvățați de pasul rusesc de marș, dăunător sănătății. (sursa: HotNews)

Eh… dacă doar pasul rusesc de marș ar fi dăunător sănătății am trăi într-o lume cu mult mai bună. Ce să zicem de armata de ocupație din Transnistria, care și ea e dăunătoare sănătății? Ce să zicem de metehnele imperialiste ale Moscovei, care ne tot dăunează sănătății de la 1812 încoace? Ce să zicem de săracul Constantin Tănase, care a plătit din greu pentru îndrăzneala de a parodia “De la Nistru pân la Don, davai ceas, davai palton”? Ce să zicem de săracii basarabeni care au fost decimați prin înfometare deliberată de tătucul Stalin? (Mă refer la cei care nu apucaseră să fie binecuvântați cu o deportare în Siberia.) Ce să mai zicem de cotropitoarea Armată “Eliberatoare” Roșie, căreia i-au trebuit aproape 20 de ani să se pregătească de plecarea de pe meleagurile noastre, după ce a trimis mai înainte petrolul, recoltele și tot ce au putut jefui, legal și ilegal de pe aici? Lumea ar fi cu adevărat mai sănătoasă dacă n-ar mai exista teritorii nelocuite de ruși, guvernate de la Kremlin. Nu-i așa?

Cred totuși că dezvățarea soldaților moldoveni de a mai mărșălui în stil rusesc e un semn bun… decomunizarea și dez-rusificarea trebuie să înceapă de undeva. Sper însă că procesul va ajunge de la picioare la cap, unde tarele bolshevice se îndepărtează cu mult mai greu decât obișnuința unui pas de marș. Dovadă ne stau liderii de la București.

Doamne Ajută!

Upgrade la granița româno-română

După ce prim-ministrul moldovean a anunțat că a dat dispoziție ca gardul de sârmă ghimpată de la granița cu România să fie desființat, este rândul ministrului transporturilor din “țara prietenă” să facă un gest frumos, anunțând că metalul colectat va fi topit și din el se va construi un pod peste Prut, între cele două țări.

Ar fi cazul să facă un gest frumos și demnitarii români aleodorizați… auziți domnilor Berceanu, Boc, Băsescu?… Puneți și voi la bătaie betonul, proiectarea, mâna de lucru, ceva… bateți fierul cât e cald!

Fără gard de sârmă ghimpată

Prim ministrul Moldovei, Vlad Filat, a semnat pe 9 ianuarie un decret prin care consfințește hotărârea guvernului de la Chișinău de a dezafecta rușinosul gard de sârmă ghimpată întins de-a lungul graniței româno-române. Încet cu încet se pare că ne îndreptăm spre o normalizare a relațiilor, lucru care părea imposibil sau greu de crezut în zodia Voronin. Ar fi bine dacă moldovenii ar renunța și la designul de tip sovietic al șepcilor grănicerilor… nu de alta dar sunt ca o relicvă de prost gust. Aștept cu interes să vedem ce se mai întâmplă!

Cât poate să ducă un om?

NIK_1220BWLiusea este o rudă din partea mamei mele, din Moldova de peste Prut. Tatăl ei și cu mama mea au fost veri buni, deci noi am fi veri de-al doilea. Deși rudenia nu pare atât de apropiată, în realitate relația pe care o avem, în ciuda graniței care ne desparte este una excelentă. Ne-am vizitat de-a lungul timpului ori de câte ori a fost posibil și aceste întâlniri nu au fost niciodată convenționale.

De tânără Liusea s-a căsătorit cu Valeriu, cu care a făcut cinci copii, aproape unul după celălalt. Mi-aduc aminte de o vizită de-a lor, în urmă cu 14 ani, când au cântat împreună extrem de impresionant, în biserică, un vechi imn creștin: De dorul tău, Isus iubit. Cu voci frumoase, puternice, capabile să dea o profundă încărcătură emoțională… a fost o cântare care a impresionat până la lacrimi pe cei prezenți, deși dpdv al canoanelor artistice ar fi putut fi categoristă ca o interpretare simplă, fără pretenții. Nimeni nu și-ar fi imaginat atunci că acel bărbat tânăr avea să fie răpus de cancer în mai puțin de doi ani de zile.

Viața a fost nemiloasă cu Liusea. A rămas cu cinci copii mici, care nu înțelegeau ce s-a întâmplat, într-un sat din “nowhere” Moldova, fără vreun sprijin, altul decât credința de nezdruncinat în Dumnezeu.

A muncit din greu și și-a crescut singură copiii. În casa ei a fost în permanență o pâine bună atât pentru copiii săi cât și pentru cei care îi treceau pragul. Ea este unul dintre acei oameni rari, care fac lucrurile să se întâmple, indiferent de obstacole și încercări. Și credința este singura explicație rațională a faptului că lucrurile  iau viață în forma preconizată de Liusea.

Încercările nu au ocolit-o de loc dar nimic nu i-a clintit nădejdea, credința sau dragostea. I-au brăzdat doar riduri, fără a-i afecta frumusețea interioară. Cu vreo doi ani în urmă, cel mai mic copil, Iosif, a suferit un accident domestic de pe urma căruia s-a ales cu arsuri periculoase, atât de periculoase că medicul de la spital i-a zis că doar Dumnezeu îl mai poate scăpa. A fost suficient pentru Liusea să i se spună unde e soluția și s-a luptat ca o leoaică rănită pentru copilul ei. Era nevoie, în primul rând, de o cantitate mare de sânge pentru transfuzii, fără de care Iosif nu ar fi avut nicio șansă. Neștiind pe nimeni în Chișinău la care să apeleze, Liusea s-a dus la o biserică. Era duminică seara, slujba se terminase, pastorul era obosit și așteptat de familie. Nu era însă pregătit să reziste solicitării Liusei. Numai Dumnezeu știe cum a reușit el să mobilizeze atâtea persoane, dar a doua zi de dimineață, un număr mare de oameni, exact câți trebuiau, erau la spital să doneze sânge. Impresionat, medicul i-a spus: “Mare Dumnezeu ai, femeie!” Și Iosif a fost scăpat din ghearele morții.

Copiii Liusei au crescut mari și frumoși. Cele două fete mai mari sunt studente la Chișinău. Sora mai mică se pare că le va călca pe urme la rândul ei. Băiatul cel mare a ales să lucreze în domeniul construcțiilor. Iosif, mezinul, este încă la școală.

Ultima dată când am fost în vizită la ea, cu câteva luni înainte ca tovarășul Voronin să închidă granițele, Liusea mi-a mărturisit durerea inimii ei, cum că în contextul schimbărilor actuale, tânăra generație este în pericol să-și piardă credința. “Nu vreau altceva”, mi-a spus ea, “decât ca pruncii mei să fie sănătoși și să rămână alături de Dumnezeu!” A fost încă un moment în care am rămas mut de admirație în fața frumuseții interioare a acestei femei atât de greu încercate.

Astăzi am primit o veste extrem de tristă: Marcel, al treilea copil și primul ei băiat a murit într-un accident de muncă, pe șantier. Nici nu pot să-mi imaginez ce este în sufletul ei de mamă. Sumedenie de întrebări fără de răspuns m-au năpădit. Una dintre ele nu-mi dă de loc pace: Cât poate să ducă un om?

Continui însă să cred că Cel care a fost alături de ea în toți acești ani, Cel care i-a șters lacrimile vărsate când a plecat Valeriu și care i-a întărit mâinile să lucreze în anii în care au trecut de atunci, Acela îi va aduce mângâiere și acea pace care întrece orice pricepere. Nu îmi imaginez cum se poate face una ca asta, dar cred.