Campania electorală s-a încheiat în această seară. A fost poate cea mai murdară și cea mai tristă dintre cele trăite până acum. Se dovedește încă o dată că politica este o curvă, atât de parșivă încât seamănă diviziune între oameni care au cu mult mai multe împreună decât o apreciere electorală vis-a-vis de unul dintre candidați.
S-a încercat în această perioadă demonizarea lui Geoană drept reprezentant al comunismului și spiritualizarea lui Băsescu de parcă ar fi un cruciat care apără Europa de păgâni sau Sfântu Gheorghe în luptă cu balaurul. La mulți oameni a prins acest discurs și sunt de-a dreptul stupefiat câți creștini îl îmbrățișează. Chiar mă gândeam dacă nu cumva mi-am pierdut busola și, în loc să mă înțelepțesc cu trecerea anilor, devin mai imatur 
Cine știe? Orice este posibil…
Varianta mea cu privire la cei doi candidați este cu totul alta. Românii sunt chemați să aleagă duminică între un vameș – Mircea Geoană și un fariseu – Traian Băsescu.
Lui Geoană îi atârnă ca o piatră de moară de picioare Ion Iliescu și moștenirea adusă de acesta în psd. Deși spre deosebire de Băsescu el nu a fost activist de partid și nici măcar membru al fsn, duce cu sine o etichetă urât mirositoare, fiind identificat cu ce se află în spate: Iliescu, Hrebenciuc, etc. Deși nu-mi place de psd și am aversiune față de rolul jucat de bunicuța Iliescu în istoria României, admir la Geoană faptul că nu se dezice de ai săi. Are verticalitatea lui elegantă și în cloaca acestei campanii electorale nu s-a coborât la vocabularul celorlalți. Sunt convins că este conștient de handicapul pe care îl dă bagajul pe care îl duce dar și l-a asumat și o face cu prestanță. Deși este un vameș nu m-ar deranja să fiu vecin de scară de bloc cu el, ipotetic vorbind, fiindcă nu vreau să mai stau la bloc vreodată!
De cealaltă parte a baricadei, așa cum am descris în articolul în care îmi justific refuzul de a vota pentru Traian Băsescu, avem de-a face cu un fariseu și un traseist politic. Și-a schimbat culoarea de la roșu comunist la roșu fesenist, apoi a virat spre orange, ca acum să încerce ceva pigmenți albaștri. Se declară anticomunist și om de dreapta, dar evident că este doar un rol de moment și nu o chemare sau o vocație autentică. Este un al doilea vadim, cu un spirit de orientare mai bun, nu degeaba a fost marinar. Scandalagiu, schimbător, arivist, un om pe care nu te poți baza într-o înțelegere, Băsescu nu e genul de persoană cu care aș vrea să fiu vecin. Cu atât mai puțin nu este omul care aș vrea să-mi fie președinte.
Partitura după care cântă cei doi este extrem de diferită. Vameșul își dă seama că singur nu poate face nimic și, în ton cu vremurile, este adeptul lucrului în echipă. În ciuda bagajului negativ pe care îl cară după el, a reușit să coalizeze în jurul său cam tot ceea ce se putea coaliza dpdv politic în România de azi. Este o performanță pentru care îmi scot pălăria înaintea lui. Oamenii sunt sătui de dezbinare și de trădările lui Băsescu și vor să găsească împreună o soluție de echilibru. Va fi un compromis dar la ora aceasta nu avem în față decât posibile compromisuri, așa cum face și Băsescu când trâmbițează că va face un guvern cu PNL, pe principiul Lăpușneanului: dacă voi nu mă vreți, vă vreau eu!
Băsescu, în contrast cu Geoană, continuă cu operațiunea de divizare națională pe care a început-o demult. I-a mers până acum principiul divide et impera și crede că îi va merge și în continuare. N-aș fi chiar așa de sigur. Pentru cei care au ochi de văzut și urechi de auzit, Băsescu nu mai are secrete: a fost în aceeași barcă cu comandantul suprem, a fost cu Ion Iliescu, a fost cu Petre Roman, a fost cu Convenția Democrată, a fost cu Tăriceanu, a fost și cu Geoană – pe toți i-a aruncat peste bord. Se declară campion al luptei anticomuniste și al reformării statului român. Și ce dacă? Și ceaușescu se declara campion al drepturilor omului. Cine îl credea? Cine mai e dispus să-l creadă pe Băsescu?
În spectacolul acesta grotesc, văd totuși câteva semnale clare care mă fac să cred că totuși opțiunea mea anti-Băsescu este una justă la ora actuală. Cum vă explicați că liderii marcanți ai dizidenței anticomuniste interne și din exil îl susțin in corpore pe Mircea Geoană? Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Diaconescu, Radu Câmpeanu, M.I.Quintus și alții asemenea lor… Cum se face că cei mai respectați și iubiți primari din România, mă refer la Gheorghe Ciuhandu și Klaus Johannis, oameni verticali, cărora nu li se poate imputa nimic, fac front comun în spatele lui Geoană? Să se fi transformat toți aceștia în niște marionete ale mogulilor Patriciu, Vântu și Voiculescu? Nu cred. Cred însă că, în mod pragmatic, pentru binele acestei țări pentru care și-au riscat viețile în vremurile de tristă amintire, au înțeles că nu avem niciun viitor cu fariseul și au ales să-l susțină pe vameș.
Ceea ce este mai trist este incapacitatea românilor de a-și urma liderii și simbolurile. Mulțimile îi neagă furioși acum pe cei de care erau mândri până mai ieri. Timișorenii îl reneagă pe Ciuhandu, votanții își cer voturile înapoi de la Antonescu, jurnaliștii scriu articole de protest față de Doina Cornea… Asta mă face să cred că ne merităm soarta. Totuși îndrăznesc a mă ruga în continuare: Dă Doamne, românului, mintea de pe urmă!
Se apropie alegerile pentru funcția de președinte al țării. Contrar părerilor unora, președintele României are o funcție foarte importantă, una cu adevărat reprezentativă. El transmite în afară o anumită imagine despre noi. Pentru o vreme devine brandul nostru de țară. Dacă bea o vodcă cu Putin, dacă se gudură pe lângă Gaddafi sau dacă pupă mâna Patriarhului, cumva ne târăște și pe noi în acele ipostaze. De aceea, pentru mine, este foarte important cine este președinte.