blogul unui duh întarâtat

Alaltăieri mi-am expus punctul de vedere cu privire la reacţia cuvenită unui creştin în cazul mult mediatizat al regizorului Roman Polansky. Văd că spiritele s-au înfierbântat pe plan internaţional, ajungându-se ca guvernul francez să solicite iniţial eliberarea lui, apoi repliindu-se în mod diplomatic. Dar nu despre asta vreau să scriu acum ci despre justiţie.

În cazul lui Polansky, făcând abstracţie de renumele regizorului şi de meritele lui de tot felul, justiţia americană se dovedeşte a fi fermă, chiar dacă au trecut 30 de ani de când acesta fuge de braţul legii. Este ceea ce am aştepta şi noi de la ea, să nu se lase impresionată de faţa omului şi să trateze pe fiecare individ la fel, indiferent de starea materială, de renumele lui, de apartenenţa politică, religioasă sau etnică. Justiţia trebuie să fie justă, altfel se pierde încrederea în lege şi în administratorul acesteia.

Săptămâna aceasta ne-am despărţit de generalul Pleşiţă. Fost general de securitate, Pleşiţă se pare că a fost o eminenţă cenuşie a serviciilor secrete româneşti. Lui i se atribuie atentatul soldat cu victime de la Munchen, ţinta fiind secţia română a postului de radio Europa Liberă. Printre colaboratorii săi s-a enumerat cel mai cunoscut terorist din epoca ante-Al Qaida, anume Carlos, supranumit Şacalul. Vladimir Tismănanu îl consideră ca fiind un “Kaltenbrunner al comunismului românesc”. Timp de două decenii, după revoluţie, justiţia română s-a făcut că e oarbă, târziu de tot încercând să instrumenteze un caz împotriva lui. Au tărăgănat totul şi, în final, în urmă cu trei luni a fost scos de sub urmărire, trăind bine mersi dintr-o pensie de 3000 de lei pe lună. În cele din urmă a murit fără să manifeste vreun regret pentru crimele comise. În urma lui a mai rămas un mare semn de întrebare. Prin nescoaterea la iveală a adevărului, cu el se mai înmormântează o parte din istoria României. O parte murdară, pentru care sunt multe interese să nu fie adusă la lumină.

Orice am spune acum nu mai putem schimba nimic în dreptul său. Rămâne însă un gust amar, cu atât mai amar cu cât vedem temeinicia justiţiei americane. La noi justiţia este doar un minister care îngraşă conturile miniştrilor, secretarilor de stat, directorilor de departamente, şamd. Numai că justiţia română nu este justiţie. I-a lăsat pe toţi să scape, oficial, pe faţă, fără ruşine. Nicolsky, Chiţac, Stănculescu, Pleşiţă… toţi au fentat justiţia română. Şi nu e vorba doar de ei, vârfurile aisbergului… e vorba de cei care au făcut atâtea crime în cei 50 de ani de comunism, cât şi în timpul revoluţiei, oameni a căror biografie a fost igienizată. Pentru aceasta clasa politică românească va da într-o zi socoteală, dacă nu în faţa oamenilor sigur în faţa lui Dumnezeu. Dar noi rămânem cu regretul că trăim la ani lumină de o democraţie reală.