Mă întrebam şi eu aşa, ipotetic, cum ar fi fost dacă aş fi trăit contemporan cu Isus şi, bineînţeles dacă aş fi fost tot nikonist Sigur mi-aş fi dorit să fac un fotoreportaj cu activitatea Lui. Oare cum ar fi răspuns El unei asemenea solicitări? Oare şi-ar fi mandatat ofiţerul de presă să-mi spună că Asociaţia Familială “HolyTrinity” deţine copyrightul asupra imaginii Mântuitorului şi că vor pune portăreii să mă dea pe uşă afară dacă cumva voi încerca să downloadez ilegal pe senzorul camerei vreo poză cu El? Tare mi-e greu să cred că s-ar fi putut întâmpla una ca asta… Mi-aduc aminte chiar acum de episodul acela cu grecii care au venit la unul dintre ucenici, zicând: “Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus!” Wow! Ce tare scena! Şi ce reacţie magnifică la Isus! Am toate motivele să-L iubesc pe Isus dar cireaşa de pe tort este legată de reacţiile Lui “cool” şi asta a fost una dintre ele….

Mă-ntreb oare de ce ăştia care-L cântă pe Isus în ziua de azi şi se îmbogăţesc pe spinarea Lui şi a ucenicilor Săi s-au îndepărtat aşa de tare de reacţiile Mântuitorului? Recent m-a cuprins o lehamite cumplită văzând cum stau lucrurile cu apropiatul concert al Gaitherilor. Cine n-a auzit de Gaither în mediul evanghelic românesc? Cine n-a fredonat măcar odată vreun cântec de-al lor? Ei reprezintă nişte clasici în viaţă aş putea spune, nişte simboluri, asta până ajungi să-i compari un pic cu Cel pe care-L cântă pe toate meridianele planetei.

Încântat că vor concerta la Sala Palatului, am vrut să fac un fotoreportaj, să imortalizez imagini de pe scenă, din sală, de la venirea oamenilor, ba chiar visam în naivitatea mea să prind poate vreo repetiţie, ştiţi, culisele, treaba aia din spatele scenei, precum şi conferinţa de presă… Mărturisesc că m-am înfierbântat repede… nu că aş fi eu cine ştie ce fotograf meseriaş dar aparatul ăsta al meu chiar scoate de multe ori imagini reuşite  Şi atunci când n-o face, sigur nu e vina fotografului

Mi-amintesc că anul trecut am vrut să fac un fotoreportaj de amorul artei la un eveniment cultural (secular) de amploare care s-a desfăşurat în Capitală.  Am căutat pe situl dedicat acelui eveniment să văd cine răspunde de PR şi i-am trimis acelei persoane un email, spunându-i de intenţia mea, solicitând un Photo Pass, ca să nu mă trezesc luat de guler de bodyguarzi şi aruncat afară. I-am explicat că demersul meu nu e o modalitate de a evita plata taxei de participare (consistentă de altfel), că vreau să plătesc taxa, doar să am dreptul să fac nestingherit poze în toate locaţiile unde urma să se desfăşoare evenimentul respectiv. Am primit în mai puţin de jumătate de oră răspunsul favorabil, mi s-a spus că nu trebuie să plătesc, că sunt invitatul lor şi m-au invitat, dacă vreau, să selectez cele mai bune imagini pentru o expoziţie ulterioară, alături de fotografii oficiali ai evenimentului. Wow! Ce tare! Păcat că s-a întâmplat ca evenimentul să se desfăşoare în cea mai caniculară perioadă a verii trecute şi, din cauza asta până la urmă am renunţat la ideea de a mai participa. Deşi am anunţat acest lucru din timp, am primit totuşi un email de la organizatori cu două zile înainte de debut cu precizarea că dacă mă răzgândesc invitaţia lor rămâne valabilă. Foarte frumos!

Tot aşa, în luna decembrie 2010, aproape că m-am autoinvitat la Micul Dejun cu Rugăciune de la Palatul Parlamentului. Nişte oameni deosebiţi mi-au facilitat participarea, pus pe listă după închiderea listei … şi am putut să mă mişc în voie printre invitaţii de marcă, de la fostul preşedinte dl.Emil Constantinescu, la preşedintele Camerei Deputaţilor d-na Roberta Alma Anastase, o multitudine de parlamentari români şi străini, şefi de culte, diplomaţi, nunţiul apostolic la Bucureşti, etc. Nu s-a stresat nimeni când m-am apropiat de preşedintele Emil Constantinescu în timp ce îşi ţinea discursul, la mai puţin de doi metri, să iau câteva prim planuri cu un obiectiv wide de 24mm. Nici când am făcut acelaşi lucru cu arhiepiscopul Nifon Mihăiţă, cu doamna Roberta Anastase sau cu alţi invitaţi de marcă.  Într-o pauză l-am întrebat pe dl.Emil Constantinescu dacă face o poză cu “fotograful” şi mi-a răspuns cu un zâmbet larg: “Cum să nu!” şi am dat camera unui prieten să mă fotografieze lângă distinsul om politic. Tot aşa, în timp ce ne mutam pentru lucrări într-o altă sală, m-am nimerit în lift cu doamna Roberta Anastase şi vreo 2-3 alte persoane. Şugubăţ am întrebat dacă e permis a se face fotografii în lift şi dânsa a zâmbit afirmativ, chiar a roşit un pic, cum stă bine unei femei frumoase, şi am imortalizat pe loc momentul acela inedit. Nici vorbă de portărei care să te ţină la distanţă, nici vorbă de “cenzură” asupra imaginilor capturate, nici vorbă de atitudine rigidă determinată de importantele funcţii din stat.  A fost o experienţă extrem de plăcută pe care nu cred că o voi uita vreodată. Câteva imagini de la acest eveniment puteţi vedea aici şi aici.

Puteţi să vă imaginaţi ce anticipări aveam legat de concertul Gaitherilor. Am o imaginaţie care ţâşneşte ca o rachetă… imediat fac scenarii… Din păcate m-am dezumflat repede şi bine… Long story short… Am contactat pe doi responsabili din partea română cu organizarea acestui eveniment şi mi-am expus doleanţele. Am zis că nu vreau să mă sustrag de la plata biletului, vreau doar un Photo Pass să pot face fotografii nestingherit. Am precizat că nu folosesc flash şi că nu voi deranja nici pe cei din sală, nici interpreţii. Cei doi au fost extrem de amabili şi bine intenţionaţi. Amândoi au crezut că se poate rezolva fără probleme. Asta până au întrebat pe reprezentanţii cântăreţilor asupra acestui aspect. Deznodământul a fost dezamăgitor. Nici vorbă să se organizeze vreo conferinţă de presă… nu merită românii aşa ceva. Nici vorbă să se poată face poze în culise, nici vorbă să se poată face poze în sală în timpul concertului, nici vorbă să poţi avea acces înainte de intrarea publicului în sală pentru a fi acolo de la început şi a lua gradual pulsul evenimentului. Ba încă mi s-a spus că vor fi vreo zece persoane de la Sala Palatului care vor avea menirea de a supraveghea ca nu cumva careva să-şi ia libertatea de a ieşi din rând pentru a face vreo fotografie.

În contextul acesta eu cred că nu merită să participi la acest concert. Spiritul impus de vedetele acestui show nu mai are nimic de-a face cu spiritul creştin, indiferent ce ar cânta şi ar pretinde aceştia. Dacă aş vrea să ascult muzica lor, aş putea să o caut pe YouTube, dar nici de asta nu mai am chef. N-am vrut să particip la concert pentru a asculta ce cântă ei… ci pentru a sesiza cum trăiesc ceea ce cântă şi ce impact are acest mesaj asupra spectatorilor. Mă tem însă că avem parte de un grup format din negustori blazaţi care fac bişniţă cu sentimentele noastre creştineşti. Indiferent cât de grozav ar cânta, mie-mi pare deja a aramă sunătoare şi a chimval zângănitor. Am zis şi eu, ca grecii de odinioară: “Domnule, aş vrea să-L văd pe Isus!” dar am ajuns prea târziu, se pare că Isus a plecat din acest SRL. Nu ştiu de ce am convingerea că dacă Gaitherii nu s-ar folosi de imaginea lui Isus pentru muzica lor, un concert de-al lor ar trece neobservat în România. Şi atunci te întrebi de ce biletele trebuie să coste de la 10% până la 25% din salariul minim pe economie. Preţ în care, după cum am spus deja, nu Îl poţi vedea şi pe Isus….

P.S. Nu pot să nu fac o paralelă cu atitudinea pe care a arătat-o Philip Yancey la Cluj Napoca, cu ocazia conferinţei “Creşterea în Har”. Numai cine n-a vrut n-a stat de vorbă, nu i-a adresat întrebări, nu s-a pozat şi nu a obţinut un autograf de la cunoscutul autor creştin. A fost o demonstraţie reală de dăruire de sine pe care acum, post-eveniment, învăţ să o preţuiesc mai mult.

DISCLAIMER: Acesta este un punct de vedere strict al autorului acestor rânduri. Aveţi tot dreptul să aveţi cu totul alte opinii şi eu vi le respect. Îmi rezerv însă dreptul de a crede că în Împărăţie guvernează alte valori şi principii, iar dacă acest eveniment nu rezonează cu aceste valori şi principii după mine el nu mai are nicio treabă cu Împărăţia. Evident, în afară de specularea sentimentelor creştine ale participanţilor naivi, aşa cum am fost şi eu până deunăzi.