O floare pentru Ionatan

Constat că s-a lăsat o tăcere ca de mormânt asupra poetului Ionatan Piroșcă. Dacă anul trecut, pe vremea aceasta, vestea decesului a acaparat blogosfera evanghelică, azi, exact la un an de la înmormântarea celui care este considerat cel mai mare poet al evanghelicilor români, nu am dat de nicio mențiune pe vreun blog sau pe vreun site. Absolut nimic. Probabil numele lui nu mai “vinde” bine, nu mai generează trafic, nu mai produce salturi în top. Până și Sorina împarte cu generozitate flori virtuale Florinelor și Florinilor, dar niciuna pentru Ionatan.

Ca lucrurile să fie și mai triste, constat că situl personal lansat cu mai puțin de un an înainte de moarte la www.ionatanpirosca.net este pustiu si gol. Probabil costa prea mult găzduirea lui. Pe Jurnalul scrierii iubirii, totul este clar, Ionatan a plecat la Al Tău bal… se pare că e așa de bine acolo că nu mai e cazul să adauge alte file. Noroc că WordPress nu șterge conturile și îi mai vedem încă urmele umblării printre noi.

Pentru cei interesați îi anunț că săptămâna care vine (da, după Înviere!)  se preconizează că livezile de meri vor fi în floare. Flori de Ionatan.

Iosif Stefanuti – Cronica funeraliilor

Poate că acesta ar fi ultimul lucru de care aș scrie la ora actuală, fiindcă mă obligă încă o dată să trec pas cu pas prin evenimentele întâmplate în această săptămână. Le-am trăit atât de intens că aș prefera să iau o pauză, dar sunt atât de multe persoane care l-au cunoscut pe pastorul Iosif Ștefănuți și care doresc să afle detalii despre înmormântarea lui, încât îmi iau inima în dinți și mă apropii iar de acest subiect.

Totul s-a petrecut fulgerător. Trebuia să vină cu noi la conferința cu Ravi Zacharias de la Sovata. Cu câteva zile mai devreme de startul conferinței, pe 21 aprilie a fost diagnosticat cu cancer, în formă extrem de avansată. L-am vizitat la spital în seara de 24 aprilie, era chiar ziua mea, zi în care ar fi trebuit să se desfășoare și lansarea ultimului volum de poezie al lui Ionatan Piroșca, dacă n-ar fi plecat dintre noi. Era seara dinaintea plecării la conferință și am avut un timp bun împreună. Nimic nu semnala că lucrurile ar putea să se precipite.

Pe când eram la conferință, într-o dimineață m-a sunat să mai stăm de vorbă. M-a rugat să transmit salutări la cei care îl cunoșteau și mi-a spus că a început tratamentul cu citostatice și că nu se simte prea bine din cauza lor. Joi seara, ajuns acasă de la Sinaia, am încercat să-l sun. Prima dată a sunat ocupat iar a doua oară telefonul era închis. Nu am mai insistat. A doua zi, am plecat cu cei din grupul nostru de casă într-un week-end planificat cu câteva luni înainte. Duminică dimineața am aflat că fusese reinternat la terapie intensivă iar pe drumul de întoarcere spre casă, în după amiaza aceleiași zile, am aflat că a plecat dintre noi. A fost de-a dreptul incredibil. Cu o lună și puțin înainte, mă aflam la clinica Diaconia și mi s-a făcut rău din cauza hemoragiei interne de care am suferit. Deși era cine să mă ducă la spital, a venit și el cu mine, a stat acolo cât mi s-au făcut investigațiile preliminare și nu a plecat decât când am fost internat în salonul de terapie intensivă, nu înainte de a se asigura că am parte de cea mai bună îngrijire. Acum veneam spre casă, spre o casă care conștientizam în mod dureros că nu avea să îl mai găzduiască niciodată pe cel care m-a păstorit în ultimii patru ani așa cum nimeni n-a făcut-o vreodată.

Deși timpul a fost scurt, luni seara, la priveghi, biserica a fost mult mai plină decât mă așteptam. Mulți oameni străini, pe care nu-i cunoșteam, dar și foarte multe persoane din bisericile din Galați au ținut să participe, asta pe lângă cei din bisericile locale. Mesajele de bază au fost ținute de Mihai Dumitrașcu, pastorul Bisericii Creștine Emanuel dn Galați și Viorel Candreanu, pastorul Bisericii Baptiste din Ipotești.

A doua zi, priveghiul a adunat și mai multe persoane. Pastorii Dan Boingeanu din Suceava, Ovidiu Ghiță din Galați și Relu Gacea din Tulcea, colaboratori apropiați ai pastorului Ștefănuți au adus, pe rând, un mesaj de încurajare și de îmbărbătare pentru familie și pentru asistența numeroasă.

În ziua înmormântării, biserica a fost mai împodobită decât la o nuntă – de fapt nu am mai văzut niciodată atâtea flori în locul acesta. De pe treptele de la intrare, pe holuri, pe culoarele dintre bănci, în jurul catafalcului, pretutindeni erau flori, flori extrem de frumoase, și numărul lor se înmulțea pe măsură ce soseau cei care vroiau să cinstească memoria celui plecat și să își arate solidaritatea cu familia îndoliată.

Chiar lângă ușa principală, a fost plasată o carte de condoleanțe și mulți dintre cei veniți la biserică au găsit de cuviință să lase un mesaj pe paginile ei. Spre surprinderea mea, în majoritate aceste mesaje au fost consistente, oamenii evitând transmiterea laconică de condoleanțe formale.

Cu jumătate de oră înainte de începerea slujbei, sala bisericii era deja arhiplină, unul dintre cele patru sectoare fiind ocupat aproape exclusiv de pastorii veniți din toată țara să conducă pe ultimul drum pe Ștefănuți. Cei care formează personalul clinicii Diaconia, unul dintre proiectele cele mai îndrăgite ale acestuia, au ținut să stea grupați în primele rânduri ale unui alt sector. În fine, familia Ștefănuți și rudele apropiate au ocupat partea frontală a unui alt sector al sălii bisericii. Această polarizare interesantă sugera cumva determinarea la unitate și la solidaritate, o strângere a rândurilor în aceste momente mai dificile.

Programul a fost condus de  pastorul Ghiță Ovidiu din Galați care a dat rând pe rând cuvântul musafirilor, cu intercalări ale corului bisericii, respectiv câteva cântări comune. Primul a fost deputatul Cristi Dugulescu, cel care a dat citire necrologului pastorului Iosif Ștefănuți. La final, tot el a evocat marea prietenie dintre tatăl său, Petrică Dugulescu și Iosif Ștefănuți, prietenie fundamentată în anii de seminar, când cei doi au stat în aceeeași cameră, consolidată ulterior prin strânsa colaborare în lucrarea Evangheliei, an de an, până la prematurul deces a celui dintâi.

Au urmat la microfon trei americani, reprezentanți ai organizațiilor Serving Him și Bridge Builders: Gene Duckro, Chris Anderson și Gene Lambert. La rândul lor ei au evocat viziunea deosebită a pastorului Iosif Ștefănuți și colaborarea deosebită pe care au avut-o cu el de-a lungul anilor.

După aceștia a urmat Cristi Chivu, coordonatorul internațional al R.A.M. (Romanian American Mission) care a dat citire unei scrisori de la președintele american al acestei organizații, Bob Jackson.

O surpriză extrem de plăcută a fost oferită de prezența și de mesajul decent al primarului municipiului Brăila, dl.Aurel Simionescu, cel care nu s-a sfiit să afirme:

Am pierdut un OM, un prieten și un cetățean. De la Iosif Ștefănuți aveai mereu ce învăța, puteai primi întotdeauna un sfat bun. Era mereu cu zâmbetul pe buze.

În mesajul său, domnul primar a evocat implicarea în viața cetății a pastorului Ștefănuți, acesta cunoscându-l bine, intersectându-se de multe ori cu el, în special de la revoluție încoace.

Un moment emoționant a fost dat de mesajul celor trei pastori originari din Goleț, satul natal al defunctului. Acest sat a dat lucrării Evangheliei 5 pastori baptiști, doar unul nefiind prezent la funeralii, anume Belciu Busuioc care slujește în prezent în Australia. Impresionantă a fost evocarea contextului în care a avut loc botezul tânărului Iosif Ștefănuți, în cadrul unui serviciu organizat fără acceptul autorităților din acea vreme, de către un curajos evanghelist care a plătit cu libertatea gestul său. Cumva acest lucru explică curajul de mai târziu a tânărului pastor de a rezista presiunilor extraordinare ale regimului represiv dinainte de 1989, chiar de la primul botez oficiat la Brăila nesocotind indicațiile împuternicitului Departamentului Cultelor.

Au urmat alți doi pastori din Banat, anume Gigel Olaru și Ilie Tinco urmați de pastorul Iosif Morcan din Baia Mare și de pastorul Geabou Pascu din Alexandria. Acesta din urmă a evocat vremurile regimului ateu când a făcut parte dintr-un grup de rezistență spirituală, intitulat conspirativ  ”Tardelașul” împreună cu Iosif Ștefănuți, Vasile Taloș, Vasile Brânzai și Iosif Serac. În stilu-i caracteristic, pastorul Geabou a dezmințit faptul că trecerea la Domnul a lui Iosif Ștefănuți ar fi o veste proastă – fiindcă aceasta este aspirația și destinația dorită de fiecare credincios, îmbărbătând astfel pe cei de față, în mod special pe membrii familiei acestuia.

Pastorul Ionel Chivoiu a deschis seria celor care au fost mentorați în lucrarea lor de către pastorul Ștefănuți, făcând parte dintr-un grup de instruire de lideri ce se întrunea în secret la Brăila în casa pastorală din str.Dianei nr.9. Pastorul Chivoiu a amintit rolul esențial pe care l-a avut Ștefănuți în convertirea sa, pe vremea când era un adept al ideologiei marxiste, precum și modul în care l-a ucenicizat și mentorat, chiar și după implicarea lui în lucrarea pastorală. Păcat că e nevoie de plecarea unor oameni dintre noi ca să auzim mărturii de genul acesta, precum relatarea momentului când Iosif Ștefănuți și Petrică Dugulescu, aflați în vizită la Ionel Chivoiu, în primii săi ani de credință, s-au urcat pe bloc pentru a se putea ruga pentru orașul Brăila, departe de urechile sistemului dar aproape de cele ale lui Dumnezeu. În același sens, au evocat rolul important pe care l-a avut Ștefănuți în viața și lucrarea lor, alți doi membri ai acelui grup de studiu, anume pastorii Victor Terniceru din Vălenii de Munte și Marin Țifrea din Piatra Neamț.

Conferențiar dr.Aurelian Botică a dat apoi citire unui mesaj din partea conducerii Universității Emanuel din Oradea, urmat de mesajul pastorului Alexandru Malancea din Chișinău, reprezentant al baptiștilor de dincolo de Prut, precum și de cel al conducerii Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, reprezentate la acest eveniment de Secretarul General al acesteia, pastorul Ionel Tuțac.

A urmat predica celui care i-a fost profesor în seminar, apoi coleg de lucrare și luptă, precum și, nu în ultimul rând, un prieten foarte apropiat, pastorul Vasile  Al. Taloș din București, cel care, stăpânindu-și cu greu emoțiile, a amintit de prietenia strânsă, de o viață, cu Ștefănuți, de legătura lor de lucrare și colaborare, de modul în care au știut să se îmbărbăteze și să se încurajeze reciproc, precum și de prietenia strânsă dintre membrii familiilor lor. Taloș a mărturisit în acele momente cât de greu îi este lui personal fiindcă și-a pierdut cel mai bun prieten, chiar dacă știe că Ștefănuți este la Domnul. Ca și prieten apropiat al lui Ștefănuți, Taloș a mai mărturisit că viziunea care îl mâna înainte pe acesta nu era noua clădire a bisericii (impresionantă de altfel), nu modernul Centru Medical Diaconia și nici Căminul Speranței, proiecte care evident poartă amprenta lui, ci adevărata viziune a fost Brăila pentru Hristos! Acesta a fost visul care l-a mistuit și toate proiectele nu au fost decât pași care să ajute la împlinirea lui.

A fost interesant de ascultat această suită de mărturii despre cel plecat din mijlocul nostru. De regulă la înmormântări se vorbește numai de bine despre cel decedat, totuși de data aceasta a fost ceva special. Evocările făcute de acești oameni au fost pline de forță, nu au avut nimic din convenționalitatea mesajelor sforăitoare, de complezență, care se spun din păcate, de prea multe ori în ocazii similare. S-a văzut clar că omul acesta a trăit o viață de impact și toți vorbitorii au depus mărturie despre aceasta. Mă gândeam, ascultându-i, că aș fi fericit dacă, atunci când voi fi dus pe ultimul drum, aș avea măcar 10% mărturii comparabil cu cele auzite în această zi. Nu știu cum a fost pentru alții, dar pentru mine această zi a fost ca un catalizator pentru dorința de a-mi trăi zilele, atâtea câte mai sunt, într-un mod în care să aducă impact pentru Împărăție.

Înainte de rugăciunea finală, rostită de pastorul Irinel Cazacu din Ploiești, de salutarea celorlalți pastori prezenți, care nu au avut loc la cuvânt și de plecarea spre cimitir, a mai avut loc un moment emoționant când nora pastorului, Claudia Ștefănuți a rostit o poezie, iar singura nepoată a acestuia, Estera, a cântat un ultim cântec, plin de semnificație:

Jos la picioarele-Ți

Stau adânc plecat

În prezența Ta

/: Sunt îngenuncheat. :/

Nu-i chemare mai mare

Nu-i altă onoare

Decât să îngenunchez la tronul Tău

Copleșit de uimire, scăldat în iubire

/: Eu trăiesc doar pentru-a Te lăuda. :/

La cimitir a urmat o slujbă scurtă, în care pastorul Ghiță Ovidiu a dat mai întâi ocazia unui alt prieten și colaborator al lui Iosif Ștefănuți, Cristi Țepeș, redactor la TVR, să cânte un cântec celebrând Viața, apoi pastorului Daniel Fodoreanu din Constanța pentru mesajul final, după care a încheiat cu rugăciune. Coborârea trupului neînsuflețit în mormânt s-a făcut în timp ce asistența numeroasă cânta:

Hristos a Înviat din morți

Cu moartea pre moarte călcând

Și celor din morminte

Viață, dăruindu-le!

A fost prima înmormântare din viața mea care nu a fost ca orice înmormântare obișnuită. Mi-e greu să exprim tot ceea ce am simțit – a fost clar o despărțire – o despărțire cu care poate mulți nu suntem încă pe deplin împăcați, chiar dacă cu mintea o acceptăm. A fost și conștiența unei pierderi majore, a unui om cu o influență uriașă, a unei persoane capabile să miște munții prin credință, a unui prieten extraordinar. Sunt convins că este mai bine pentru el dar nu sunt la fel de convins că este mai bine pentru noi. Au trecut deja câteva zile dar emoțiile mele încă trec continuu din “up” în “down”. Și sunt convins că nu doar ale mele.

La sfârșitul ceremoniei, așteptam liniștit să se îndepărteze și ultimele persoane, pentru a putea face o fotografie mormântului. După ce am făcut fotografia, s-a apropiat de mine o femeie între două vârste pe care nu o cunosc și mi-a zis: “Frumos că s-au spus toate aceste lucruri. Nu înțeleg de ce noi, oamenii, așteptăm să moară cineva pentru a spune lucrurile frumoase despre el?… Nu era mai bine să i le fi spus atunci când era în mijlocul nostru?”

A doua zi am auzit exact aceeași idee venind din partea surorii mele, Dora. Să fie o simplă coincidență? Mai degrabă cred că e o constatare evidentă a celor care au avut șansa să crească și să lucreze la umbra pastorului Iosif Ștefănuți.

Mai jos am inclus o galerie cu 70 dintre cele mai reprezentative imagini surprinse în aceste zile. Pentru cei care doresc mai mult de atât, de aici se poate descărca un fișier zip cu vreo 300 de fotografii (cca 60MB), cu precizarea că tehnic nu toate sunt reușite, dar în contextul situației date nu am putut face mai mult, mai ales că nu am folosit deloc flash-ul, pentru a fi cât mai neintruziv cu putință, mâinile mi-au fost mai nesigure ca altă dată iar setările camerei nu au fost întotdeauna cele mai inspirate.

Înmormântarea pastorului Iosif Ștefănuți reflectată în mass-media locală

Deși în general evenimentele majore ale comunității evanghelice sunt trecute cu vederea în mass media, decesul și înmormântarea pastorului Iosif Ștefănuți au reușit să atragă atenția opiniei publice, fiind tratate ca atare în presa locală.

Sub semnătura lui Marian Gheorghe, la doar câteva ore după funeraliile pastorului Ștefănuți Iosif, în ziarul Adevărul, la secțiunea locală a Brăilei, a apărut un articol consistent care redă impresii și informații de la ceremonia care a marcat întregul oraș în această zi frumoasă de mai.

Purtând titlul: Sute de oameni au fost prezenți la funeraliile pastorului Iosif Șefănuți, dizident anticomunist, care a luptat cu maladia secolului, cancerul articolul începe cu un citat din mesajul primarului Brăilei, dl.Aurel Simionescu, care a ținut să ia parte la serviciul religios:

Am pierdut un OM, un prieten și un cetățean. De la Iosif Ștefănuți aveai mereu ce învăța, puteai primi întotdeauna un sfat bun. Era mereu cu zâmbetul pe buze.

De asemenea, înainte de înmormântare, ediția de azi a ziarului Obiectiv de Brăila a inclus un articol privind decesul pastorului brăilean. Pastorul bisericii Baptiste a plecat la cer titrează această publicație, sub semnătura Mihaelei Anghel, care evocă personalitatea și meritele omului de care ne-am despărțit recent.

Pastorul Iosif Stefănuți a trecut la Domnul este și titlul unei știri publicate de Agenția Regională de Știri Europene InfoZone Media, care citează cuvintele lui Ștefănuți dintr-un interviu:

Dumnezeu are un plan cu viața mea, și nu prin puterea mea, ci a Lui, îmi voi duce misiunea până la capăt.

Cu adevărat Dumnezeu a fost glorificat nu doar prin viața acestui om ci și prin moartea lui. Merită a se medita la acest lucru.

Iosif Stefanuti 1948-2010

Astăzi, la Brăila, a fost înmormântat pastorul Iosif Ștefănuți. Au ținut să fie prezenți nenumărați oameni din Brăila, în frunte cu primarul orașului, dar și foarte mulți colegi păstori din toată țara. Voi încerca, în curând, să prezint un film pe scurt al acestei ceremonii cu adevărat impresionante, precum și câteva fotografii semnificative. Deocamdată includ aici necrologul celui plecat dntre noi. Încă odată am realizat că de cele mai multe ori așteptăm să moară cineva, ca să ne dăm seama ce pierdere mare suferim.

Pastorul Iosif Ștefănuți s-a născut la 29 noiembrie 1948 în localitatea Goleț din jud.Caraș Severin, în familia unor oameni profund credincioși, Mihai și Gheorghița. Împreună cu singura lui soră, Maria, a urmat cursurile școlii din satul natal, simțind din fragedă tinerețe chemarea pentru a-l sluji pe Dumnezeu. A inițiat astfel un grup de rugăciune și studiu biblic pentru tineri, lucru care n-a fost pe placul Securității, chiar pastorul bisericii locale cerându-i să stopeze întâlnirile dar el a decis continuarea acestora pe ascuns, în casa unei familii de credincioși, iar lucrarea a căpătat amploare și a adus roadă.

Într-un mod de-a dreptul miraculos, în anul 1970, a fost acceptat să studieze la Seminarul Teologic Baptist din București deși din cauza activității sale, pastorul bisericii a refuzat să-i dea recomandarea necesară.

Au urmat patru ani de studiu, în care a învățat de la oameni dedicați, cum ar fi tânărul profesor Vasile Taloș, care preda cu pasiune Vechiul Testament și Istoria Baptiștilor, sau mult mai vârstnicul Dr.Petre Belicov care, prin integritatea morală și prin cultura sa deosebită, l-a inspirat și l-a motivat în toți acei ani, fiindu-i ca un mentor. A avut colegi de cameră deosebiți, din trei etnii diferite: un maghiar, un german și un român: Vereș, Harold și Dugulescu.

A predicat întâia dată la Brăila cu ocazia serviciului de Înviere din ultimul an de seminar (1974) și, după terminarea slujbei, comitetul l-a invitat să vină ca păstor. A solicitat un timp de rugăciune și pentru a se consulta cu soția lui, Mia, cea care i-a răspuns imediat că îl urmează oriunde îl chemă Dumnezeu.

A început să lucreze în biserică, predicând Cuvântul și făcând vizite credincioșilor, înainte de a fi ordinat ca păstor și, în timpul scurs până la ordinarea care a avut loc în septembrie 1974, Domnul a chemat la mântuire 31 de persoane. Comitetul i-a cercetat, a prezentat bisericii mărturia lor și au cerut votul Adunării Generale pentru botez. I-a botezat pe toți deși inspectorul de culte i-a dat aprobare doar pentru 18 persoane, fiind chemat să dea socoteală la securitate și la București, la Departamentul Cultelor, dar a rămas pe poziție, neacceptând vreun compromis.

Așa a demarat lucrarea de păstorire, o lucrare plină de încercări, primejdii și sacrificii, încununată totuși de multe satisfacții și realizări.

În perioada septembrie 1974 – septembrie 1989, pe lângă Biserica din Brăila a păstorit și Biserica Baptistă din Galați, slujind însă oriunde era chemat, fie pentru evanghelizare, fie pentru oferirea de învățătură din Cuvânt.

Noii convertiți, cu înflăcărarea dragostei dintâi, s-au implicat atât în slujirea din cadrul bisericii, dar și în misiune, astfel bisericile au crescut și noi puncte de misiune s-au înființat în zona din jur.

În perioada aceea a fost activ în cadrul Comunității de București, slujind pentru o vreme ca și secretar al acesteia, colaborând îndeaproape cu pastorii Sărac Iosif, Geabou Pascu, Vasile Brânzei și Vasile Taloș,  alături de care și împreună cu Petru Dugulescu a inițiat celebra scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu, un adevărat memoriu prin care se solicita libertate religioasă, document care a fost semnat de 66 de pastori baptiști.

S-a implicat în organizarea cursurilor BEE (Biblical Education by Extension) văzând nevoia acută de lucrători pe ogorul Evangheliei. Folosindu-se de această resursă, a început instruirea în underground a unui număr de 14 persoane, în vederea pregătirii și echipării lor pentru slujire, oameni care sunt implicați astăzi în lucrarea activă din diferite biserici ale țării.

Extinderea Împărăției a cerut un preț de jertfă. Răspândirea Evangheliei și deținerea de literatură religioasă era un delict pe vremea comunistă dar avea încredințarea că Dumnezeu poate să-i ofere protecție și să-l călăuzească spre acei oameni de încredere cu care să conlucreze în acest domeniu. Așa a cunoscut și a colaborat cu Mircu Cocar din Sibiu, cu Silviu Cioată din Ploiești și cu mulți alții. Prin Elena, Silvia și Genoveva Terniceru a cunoscut pe David Troyer. Dumnezeu a binecuvântat mulți păstori și foarte multe famili din Bisericile Evanghelice și nu numai prin ajutorul material și spiritual oferit de acesta.

A colaborat îndeaproape cu Mia și Costel Oglice pentru a introduce în România metoda Studiului Biblic Inductiv, folosind materialele de la Precept Ministries.

A fost perchiziționat, acuzat fiind de distribuire ilegală de literatură creștină, confiscându-i-se toată literatura religioasă, a fost apoi anchetat, i s-a intentat un proces și, după presiuni interne și internaționale, a scăpat prin harul Domnului doar cu o amendă penală.

Odată cu Revoluția din Decembrie 1989 a înțeles imediat că există noi oportunități de slujire. Dumnezeu i-a dăruit o viziune clară legată de implicarea în domeniul spiritual, social, educațional și cultural.

Împreună cu biserica a decis demararea lucrărilor de construire a unui Complex Cultural Spiritual, proiect căruia i-a dăruit toată energia sa. Noua clădire a bisericii din str.Belvedere nr.14, modernul Centru Medical Diaconia, precum și Căminul Speranței reprezintă doar câteva dintre proiectele izvorâte din viziunea lui. A fost mereu adeptul unei prezențe de impact a evanghelicilor în societate, Revista de Cultură și Informare Creștină MESAJ, două festivale naționale de poezie creștină organizate împreună cu Ioan Alexandru, Petrică Dugulescu și Ionatan Piroșca, nenumărate alte evenimente, cum ar fi aducerea corului Madrigal la Brăila pentru un concert de Crăciun desfășurat în biserică sau numeroase conferințe pastorale cum ar fi cea la care vorbitor principal a fost Jack Graham au izvorât din dorința lui de a sluji intereselor comunității evanghelice locale.

A găsit resurse să slujească și la nivel național, activând ca Secretar General Adjunct, atât în Cadrul Alianței Evanghelice din România, cât și în cadrul Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste. A fost fondator și primul președinte al Comunității Bisericilor Baptiste de Brăila, înființată în anul 1990. A susținut, consiliat și mentorat mulți slujitori mai tineri din diferite biserici ale țării, precum și din Moldova de peste Prut, ajutându-i să-și dezvolte lucrarea.

Toate aceste realizări au avut și un preț, nefiind scutit de suferința trupească. În ianuarie 1994 a avut un infarct major în urma căruia 62% din capacitatea inimii a fost total pierdută. A învațat să depindă de Dumnezeu pentru fiecare zi a vieții sale. În martie 2005 a avut un atac cerebral în urma căruia a pierdut capacitatea de a comunica; a trebuit să învețe din nou să citească și să scrie – dar și aici, în ciuda tuturor pronosticurilor, Dumnezeu și-a arătat puterea și l-a vindecat.

„Numai Dumnezeul istoriei în înțelepciunea Sa poate să ne arate în viitor că lucrurile pe care nu le-am înțeles pot avea finaluri binecuvântate” mărturisea pastorul Ștefănuți, chiar înainte de a fi diagnosticat cu cancer. Ar fi trebuit să meargă la Sinaia, la conferința de apologetică cu Ravi Zacharias (26-29 aprilie a.c.) dar cu câteva zile mai înainte de debutul conferinței a fost diagnosticat cu cancer, în fază foarte avansată.

Pe patul de spital, a dovedit tărie de caracter și o credință nestrămutată în Dumnezeu, în mâinile căruia își încredințase deja soarta. A avut puterea să îi îmbărbăteze pe toți cei care l-au vizitat sau l-au sunat. Și în acest context Dumnezeu i-a vorbit și l-a întărit prin cuvintele profetului Isaia, de la capitolul 57:18-19 „I-am vazut căile și totuși Îl voi tămădui; Îl voi călăuzi și-l voi mângâia, pe el și pe cei ce plâng împreună cu el. Voi pune lauda pe buze: „Pace, pace celui de departe și celui de aproape! – zice Domnul – Da, Eu îl voi tămădui!”

La doar două zile după prima serie de citostatice, inima lui slăbită a cedat. A fost și aici harul lui Dumnezeu, întrucât având măduva oaselor afectată de boală în proporție de 80%, iar orice avansare a cancerului ar fi fost însoțită de suferințe trupești cumplite. Dumnezeu l-a chemat acasă mai devreme decât poate ne-am fi dorit noi, să-l tămăduiască în mod plenar, așa cum el înțelesese deja, dar Lui îi mulțumim pentru harul și binecuvântarea ce ne-a oferit-o, de a trăi la umbra unui slujitor atât de fidel cauzei Împărăției!

Ce poți spune după o înmormântare?

Am fost azi la înmormântarea lui Ionatan. Recunosc că nu este genul de socializare care îmi place, dar de regretatul poet m-au legat prea multe ca să-mi găsesc scuze și să nu particip. Anii de lucru împreună, câteva proiecte notabile la care am transpirat pe vremuri, poezia lui și aspirația spre excelență, multe discuții în contradictoriu, ba chiar și decizia de a merge pe drumuri separate acolo unde nu am găsit altă cale. Ca să nu mai vorbesc că am copilărit în aceeași biserică, chiar dacă Ionatan era cu câțiva ani mai mare decât mine.

Am făcut și ceva fotografii astăzi dar nu știu dacă e decent să le public. Probabil că n-am să o fac. Oricum, senzorul aparatului este incapabil să înregistreze durerea. Nu are în meniu vreun reglaj al balansului durerii, așa cum e cu balansul de alb, claritatea, contrastul, etc așa că mi-e teamă ca aceste poze nu vor putea fi interpretate corect de către eventualii privitori. Fiindcă am văzut azi enorm de multă durere. O durere exteriorizată, nedisimulată, în cazul soției lui Ionatan, a sorei lui Ionatan și, mai ales, a mamei lui Ionatan. Ce altceva te-ai putea aștepta de la o soție, de la o soră și de la o mamă? Ce cuvânt de mângâiere ai putea avea pentru ele? În același timp am văzut și o durere interiorizată, ținută sub cheie, dar nicidecum mai mică, în cazul celor două fiice ale poetului plecat dintre noi. Nu cred că ele au acceptat ceea ce s-a întâmplat. Păreau a fi atins acel nivel de paroxism al durerii care te amuțește pur și simplu, determinându-te să privești undeva în gol, fiind incapabil să mai reacționezi conform tiparelor. A fost sfâșietor să le vezi aplecate de-asupra gropii, aruncând o ultimă floare, înainte ca pământul să fie prăvălit întru întoarcerea în țărână a părintelui lor. Fetele acestea merită rugăciunile noastre. E un bine pe care încă i-l mai putem face lui Ionatan.

Izolat printre aceste femei și fete, tatăl lui Ionatan trebuia să fie bărbatul puternic, un rol extrem de ingrat într-un asemenea context. Nu l-am văzut plângând, nu l-am văzut văicărindu-se, nu l-am văzut nici măcar încruntat. Părea chiar detașat de tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Atunci când sicriul fiului său a fost scos din biserică, l-am văzut susținându-și soția, cu un braț ocrotitor, după umeri, în acel moment extrem de critic. Îl cunosc de mic copil și întotdeauna l-am perceput ca pe un om sever, care impunea o oarecare distanță. Dar când i-am strâns astăzi mâna, prelung, în tăcere, ca într-o conexiune digitală de mare viteză am putut face download-ul întregii lui dureri, care m-a lăsat fără cuvinte. De aceea mi-e teamă că pozele sunt înșelătoare în situația de față.

Încă ceva: în mod extrem de sugestiv, trupul lui Ionatan a fost pus într-un mormânt nou, care trebuia să fie destinat altcuiva, situat undeva la marginea câmpului, departe de zgomotele orașului. Nu e niciun pom prin preajmă, cum își dorea Eminescu, dar nu-i bai. Poetul nostru a ales să stea la altă umbră.

O surpriză plăcută, dacă mai pot spune și așa ceva, a fost participarea lui Daniel Farcaș, a lui Cristi Țepeș și a câtorva prieteni de-ai lui Ionatan de la biserica Străjerul din Iași. Probabil că au mai fost și alții, veniți din depărtare, dar întrucât nu i-am cunoscut sau recunoscut, nu pot să le amintesc prezența.

Și dacă durerea a fost cuvântul la ordinea zilei, așa cum i-am spus și A.Damei în răspunsul la un comentariu de la un post anterior, ar trebui să ne consoleze faptul că adevărata durere a suportat-o Ionatan pentru a trăi printre noi. Măcar pentru el, durerea aceasta de a ne suporta s-a terminat. Și, ca să nu ne fie greu, ne-a lăsat cadou poezia lui. Sper, din toată inima, că nu vom lăsa ca praful să se așterne asupra ei și că vom prețui cum se cuvine, măcar postum, contribuția lui la cultura și spiritualitatea română.