Chiar dacă vine după o pauză de câteva zile, datorată programului ceva mai încărcat, partea a treia și ultima a mini-serialului meu legat de prezența lui Gary Chapman la Bookfest 2011 este focalizată așa cum probabil anticipați asupra a ceea ce eu am considerat a fi The UGLY.
Reamintesc celor care au trecut în viteză peste episoadele de mai sus (sau n-au trecut de loc
) că The Good s-a referit la un eveniment extraordinar după părerea mea, organizat la Bookfest din inițiativa Editurii Curtea Veche, anume aducerea lui Gary Chapman pentru o conferință de presă, a unor interviuri dedicate cu presa de calibru, pentru lansarea unei cărți și, evident, pentru o sesiune de autografe. Impactul a fost deosebit, interesul reprezentanților mass-media a fost peste așteptări, prestația lui Gary a fost una de clasă, speech-ul său fiind gustat de către jurnaliști și de publicul prezent, totul într-un cadru extrem de plăcut aranjat de gazda evenimentului, Editura Curtea Veche.
The Bad s-a referit la realitatea tristă a faptului că ne aflăm sub asediul unui bombardament mediatic, în care sunt desfășurate forțe ample, materiale și umane, din partea discipolilor lui Gregorian Bivolaru, ale mormonilor, ale adepților practicilor oculte, ale adepților Islamului și așa mai departe. Bookfest a fost salonul de carte unde CARTEA a fost absența notabilă!
În rândurile care urmează, The UGLY se referă la prezența evanghelicilor români în toată povestea asta, sau, mai bine zis, la absența lor cu adevărat remarcabilă.
Unul dintre motivele pentru care BIG a decis organizarea conferinței Limbajele Iubirii la București a fost tocmai acela de a permite o expunere mai bună a acestuia, atât la publicul țintă, cât și la mass media creștină. Nici vorbă să ne fi gândit atunci că Gary Chapman va fi tratat ca o vedetă de către media seculară și va fi ignorat aproape cu desăvârșire de către media evanghelică, incluzând aici bloggerii bucureșteni sau de prin zonă.
Exceptând pe Cristi Țepeș și pe Anca Baloc care reprezintă TVR, respectiv Radio România, totodată exceptând pe cei de la RVE și de la Alfa și Omega TV care au avut amabilitatea să promoveze și să ia pulsul live în timpul evenimentelor desfășurate la Palatul Național al Copiilor, respectiv la Bookfest, în rest a fost o absență de-a dreptul sublimă.
Se știe că evanghelicii români, chiar dacă nu stau foarte bine la presa scrisă, sunt extrem de vizibili pe internet, în blogosferă și prin rețelele sociale. Canale de comunicare există, slavă Domnului, numai că mă întreb care este scopul cu care se comunică de zor.
În primul rând am remarcat că avem o comunicare de genul: “citește și dă mai departe…” – prin care, de regulă, se preiau știri publicate pe vreun blog sau pe vreun site și retransmise, chiar și fără a se preciza sursa uneori. Nu e rău, atâta timp cât nu se comunică doar așa… dar lipsa unui conținut original, lipsa unei amprente personale, fac ca acest tip de comunicare să devină redundant la un moment dat și ai mereu senzația de deja-vu. În rest, comunicarea se face în mare pe subiecte de scandal, întrucât scandalul atrage vizitatori și de scandaluri nu ducem lipsă în lumea evanghelică, așa că e o pâine ușor de câștigat de aici. Mă întreb totuși care este scopul pentru care facem ceea ce facem? Și care este produsul final către care țintim?
Cu riscul de a mă repeta, unul dintre cei mai mari specialiști în domeniul familiei, dacă nu cel mai mare din lumea evanghelică, unul dintre cei mai prolifici scriitori creștini, autorul unor titluri care au ajuns best-seller, un om băgat în seamă de New York Times, de guverne și organizații sonore, un om a cărui agendă a fost atât de ocupată că a trebuit să așteptăm ani buni ca să poată planifica o conferință pe meleagurile noastre, acest om vine în România pentru a împărtăși din experiența lui de o viață și media evanghelică e prea preocupată de echivalenții noștri ai lui Irinel, Monica, Elodia șamd ca să-și facă timp pentru a-i acorda atenție lui Gary Chapman și mesajului său.
Cireașa amară de pe tort a venit la Bookfest, un eveniment care dovedește din păcate că evanghelicii români s-au ghetoizat complet și, în ciuda inflației de doctorate pe la școli de prestigiu, pe plan local au pierdut contactul cu cultura română. Acolo unde mormonii, mahomedanii și adepții religiilor răsăritene și ai practicilor oculte sunt în tranșee, luptând la baionetă pentru a mai câștiga un metru de teren, evanghelicii lipsesc cu desăvârșire. Minorități de care nu a auzit nimeni, cum ar fi rutenii, au fost prezente acolo, dar în catalogul Bookfest nu a fost listată nicio editură evanghelică, nu s-a făcut nicio lansare de carte, nu a fost propus niciun autor… nimic, absolut nimic. Realitatea crudă este că noi nu existăm decât în arena de scandal. Atât. Suntem OTV-ul spiritual al României și ne complacem în situația aceasta.
Treaba asta mi-a adus aminte de Micul Dejun cu Rugăciune de la Palatul Parlamentului, din decembrie 2010. Erau tot felul de lideri evanghelici acolo, gemând parcă sub greutatea titlurilor și sub povara responsabilităților. La nivel de reprezentare, activitate zero. Erau și doi oameni modești, fără fițe, care reprezentau Biserica Adventistă (cu care eu nu simpatizez de felul meu din multe motive). Au dat tuturor participanților o mapă în care erau trei numere ale revistei lor confesionale și un CD cu colinde. Toate realizate dpdv grafic la superlativ. Mă uit la adventiști și văd că au post TV, au și posturi de radio, au și situri Internet extrem de bine puse la punct, au și publicații realizate în condiții excepționale… și mă apucă disperarea. De ce la ei se poate și la noi nu?
Cultele evanghelice au fost reglementate prin legea cultelor de la 1948 să aibe doar un rol decorativ. Ne-am fi dorit ca după revoluție să capete un rol reprezentativ dar tot decorativ a rămas. Ca să ne reprezinte, cultele acestea ar trebui să înțeleagă că liderii nu sunt aleși ca să aibe cine să meargă pe la dineuri, congrese și conferințe, mai ales în Vest dacă se poate. Ca să ne reprezinte, oamenii aceștia trebuie să își ia în serios mandatul și să promoveze identitatea evanghelică. Trebuie să canalizeze marea majoritate a resurselor înspre mass media, să producă publicații de calitate, să mențină situri internet cu informații la zi, provocatoare pentru tânăra generație, să aibe ofițer de presă, să organizeze conferințe de presă, să transmită comunicate de presă, să fie transparenți… Uniunea Baptistă de exemplu nu este chemată să facă misiune, să facă educație, să facă pastorală sau mai știu eu ce. Avem departamente al căror singur scop este să proptească un scaun, adică o funcție. Decorativă, evident. Misiunea, educația, pastorația, etc sunt efectuate de biserici și uniunea nu le poate ajuta cu nimic. Ceea ce nu pot face însă bisericile este tocmai capitolul de reprezentare, unde reprezentarea în mass-media trebuie să fie pe primul loc. Aici este locul unde așteptăm implicarea Uniunii și o tot așteptăm de 20 de ani încoace. S-au schimbat conducerile, conducătorii, bisericuțele, dar în practică lucrurile au încremenit așa cum le-au visat comuniștii la 1948. Până când? Sper că nu până când va fi deja prea târziu.















































