Recent am avut parte, aproape simultan, de anuntul decesului a doua persoane foarte cunoscute românilor: Zoia Ceausescu si Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Foarte interesanta mi s-a parut reflectarea celor doua evenimente în mass-media. Toate ziarele si toate televiziunile au acordat spatii ample, relatând cu lux de amanunte viata si înmormântarea Zoiei. Un iz de simpatie generala, o idee comuna ca Zoe nu a fost decât o victima, atât înainte cât si dupa Revolutie. Rând pe rând, tot felul de personalitati, legate de un trecut comun cu Zoia, Nicu si Valentin, au iesit la rampa, spunând lucruri dragute despre ea. De la fostii potentati comunisti Postelnicu si Dinca, la Marius Lacatus sau Madalin Voicu, într-un cor, toti au deplâns faptul ca Zoe a fost o victima.

Nu stiu cât de victima a fost Zoe în calitate de fiica a cuplului dictatorial. Probabil ca a avut parte de anume limitari si restrictii, dar nu cred ca a fost la munci agricole în scoala, nu cred ca a suferit de frig sau foame, nu cred ca a fost supusa umilintelor sau lipsurilor îndurate de milioane de români si nu cred ca a înteles macar ce însemna teroarea regimului pentru majoritatea conationalilor ei.

Sunt convins ca Zoia nu a fost pregatita de schimbarea de la ’89 care i-a dat viata peste cap. Cred ca nu a meritat sa fie arestata si haituita, dar din pacate, la ora respectiva, pentru toata lumea acest lucru a parut a fi normal. A fost modul în care o societate asuprita îsi varsa oful asupra celora care fusesera beneficiarii. Pacat ca razbunarea aceasta a cuprins pe cei vinovati fara voie si nu pe cei care au fost ctitori ai sistemului si care azi ne dau lectii de democratie.

Parintele Calciu Dumitreasa a fost un erou, pe linia lui Wurmbrand, Steinhard, Hossu, etc. A suferit ani grei de temnita si tortura în regimul comunist, suferinte care nici în gluma nu pot fi comparate cu cele ale Zoiei Ceausescu, înainte sau dupa revolutie. A fost considerat ca inamic personal al lui Ceausescu si au fost tocmiti ucigasi de profesie pentru a-l elimina. A fost eliberat doar la presiuni internationale extraordinare, printre cei care au facut lobby pentru el fiind Ronald Reagan si George Bush senior. Pentru toti cei care au trait acele vremuri, parintele Calciu a fost ca un stindard al rezistentei anticomuniste.

Surprinzator, trecerea la cele vesnice a parintelui Calciu si-a gasit un loc marunt în mass media ocupata cu Zoia si cu Almanache, undeva între starea vremii si publicitate. Nici politicienii, nici BOR, nici jurnalistii nu s-au îndemnat la a vorbi despre viata si moartea lui. Se pare ca asa cum a fost un personaj incomod în vechiul regim, parintele Calciu a ramas incomod si pentru oamenii noului regim, oameni plini de compromisuri, atât pe ‘vechi’ cât si pe ‘nou’, care s-ar simti stânjeniti fie doar si sa pomeneasca numele unui român care si-a sacrificat libertatea din dragoste pentru adevar.

Ca o palma pentru mass media româna, pe 25 noiembrie, Washington Post a publicat un amplu reportaj despre Parintele Calciu, marcând cu simpatie moartea celui care a binecuvântat America, traindu-si ultima parte a vietii în North Virginia.

La revedere parinte! si fie ca exemplul verticalitatii credintei tale sa molipseasca pe tot mai multi dintre conationali, în ciuda acestei stari pervertite a societatii românesti care si acum se simte datoare sa onoreze mai degraba pe cei care au dus tara pe marginea prapastiei, decât pe cei care au refuzat orice compromis, cu pretul libertatii si al vietii.