Alaltăieri mi-am expus punctul de vedere cu privire la reacția cuvenită unui creștin în cazul mult mediatizat al regizorului Roman Polansky. Văd că spiritele s-au înfierbântat pe plan internațional, ajungându-se ca guvernul francez să solicite inițial eliberarea lui, apoi repliindu-se în mod diplomatic. Dar nu despre asta vreau să scriu acum ci despre justiție.

În cazul lui Polansky, făcând abstracție de renumele regizorului și de meritele lui de tot felul, justiția americană se dovedește a fi fermă, chiar dacă au trecut 30 de ani de când acesta fuge de brațul legii. Este ceea ce am aștepta și noi de la ea, să nu se lase impresionată de fața omului și să trateze pe fiecare individ la fel, indiferent de starea materială, de renumele lui, de apartenența politică, religioasă sau etnică. Justiția trebuie să fie justă, altfel se pierde încrederea în lege și în administratorul acesteia.

Săptămâna aceasta ne-am despărțit de generalul Pleșiță. Fost general de securitate, Pleșiță se pare că a fost o eminență cenușie a serviciilor secrete românești. Lui i se atribuie atentatul soldat cu victime de la Munchen, ținta fiind secția română a postului de radio Europa Liberă. Printre colaboratorii săi s-a enumerat cel mai cunoscut terorist din epoca ante-Al Qaida, anume Carlos, supranumit Șacalul. Vladimir Tismănanu îl consideră ca fiind un “Kaltenbrunner al comunismului românesc”. Timp de două decenii, după revoluție, justiția română s-a făcut că e oarbă, târziu de tot încercând să instrumenteze un caz împotriva lui. Au tărăgănat totul și, în final, în urmă cu trei luni a fost scos de sub urmărire, trăind bine mersi dintr-o pensie de 3000 de lei pe lună. În cele din urmă a murit fără să manifeste vreun regret pentru crimele comise. În urma lui a mai rămas un mare semn de întrebare. Prin nescoaterea la iveală a adevărului, cu el se mai înmormântează o parte din istoria României. O parte murdară, pentru care sunt multe interese să nu fie adusă la lumină.

Orice am spune acum nu mai putem schimba nimic în dreptul său. Rămâne însă un gust amar, cu atât mai amar cu cât vedem temeinicia justiției americane. La noi justiția este doar un minister care îngrașă conturile miniștrilor, secretarilor de stat, directorilor de departamente, șamd. Numai că justiția română nu este justiție. I-a lăsat pe toți să scape, oficial, pe față, fără rușine. Nicolsky, Chițac, Stănculescu, Pleșiță… toți au fentat justiția română. Și nu e vorba doar de ei, vârfurile aisbergului… e vorba de cei care au făcut atâtea crime în cei 50 de ani de comunism, cât și în timpul revoluției, oameni a căror biografie a fost igienizată. Pentru aceasta clasa politică românească va da într-o zi socoteală, dacă nu în fața oamenilor sigur în fața lui Dumnezeu. Dar noi rămânem cu regretul că trăim la ani lumină de o democrație reală.