A fost ieri înmormântarea. Am încercat să văd ceva ‘live’ pe Internet, dar n-a fost să fie. Cred că serverul celor de la Alfa și Omega a fost sufocat de-a dreptul. De la alții care au fost ei live la eveniment, am înțeles că n-a fost chiar o înmormântare. Mai degrabă a fost un fel de sărbătoare unde multă lume a venit și toți au vrut să-și ia”La Revedere!”

Nu am putut să nu fac în sinea mea o comparație cu subiectul primului meu pas în ale blogului. Era vorba tot de o înmormântare și tot a unui personaj celebru: Silviu Brucan. Scriam pe 18 septembrie 2006 aceste lucruri:

“Recent a fost incinerat Silviu Brucan. O ceremonie discretă, doar în prezența câtorva cunoștințe și prieteni. Un mic discurs înainte, zgârcit, cam cât ar fi durat un Tatăl Nostru și gata. Fără fast, fără ceremonie religioasă, aproape fără regrete. Dacă n-ai fi recunoscut în asistență pe Ion Iliescu și pe Lucian Mândruță, ai fi zis că au incinerat pe vreun batrân abandonat la azil.”

Despărțirea de Dugulescu a fost altfel. Și din acest eveniment cred că avem de învățat multe lecții. În primul rând am fost uimit de manifestările de simpatie pe care le-a stârnit acest eveniment, de compasiunea oamenilor și de dorința lor de a-l onora pe cel plecat dintre noi. În ciuda tam-tamului mediatic cu trecutul neasumat, oameni au știut să-l evalueze real pe Dugulescu și toate eforturile prin care s-a încercat compromiterea lui s-au întors mai degrabă împotriva inițiatorilor. Încep să cred că oamenii au mai multă maturitate decât cei care vor să se erijeze în purtătorii lor de cuvânt. Și lucrul acesta este dătător de speranță.

Pentru baptiștii români Dugulescu a fost, la o altă scară, cam cum a fost Michelangelo pentru italieni. Este greu să-l încadrezi undeva. Acest ‘cap al baptiștilor români’, cum s-au grăbit cei din massmedia să titreze, nu a avut niciodată vreo funcție semnificativă în cult. Valoarea lui însă n-a fost dată de vreo funcție anume. A fost pastor și și-a făcut datoria cu brio. A fost poet și poeziile sale sunt extrem de apreciate în bisericile noastre. A fost om politic și ne-a reprezentat cu cinste în Parlament. Nu prea cred că vom mai avea, ca și evanghelici, prea curând, vreun reprezentant în Parlament, de anvergura lui Dugulescu, capabil să ia în nume propriu asemenea bătălii precum a făcut el. A fost o fire caritabilă și a ajutat enorm pe semenii săi, direct sau indirect. A fost un bun prieten și acest lucru îl mărturisesc cei care i-au împărtășit prietenia. A fost evanghelist prin vocație și puțini au mai propovăduit cu atâta putere și îndrăzneală Evanghelia. Sunt convins că a fost un soț bun și un tată bun pentru cei patru copii. A fost un inițiator de sisteme și deschizător de drumuri, fondator de organizații… Dar nu funcțiile i-au adăugat valoare lui Dugulescu, valoarea lui i-a fost dată de caracter.

Privesc la ce se întâmplă în jur și îmi dau seama că evanghelicilor români le lipsește ceva important. Prea mult verbalizăm și ne manifestăm zgomotos în a critica și a judeca pe alții. Prea puțin punem în lumină lucrurile bune făcute de aceiași. Prea mult ne manifestăm public nemulțumirile și prea puțin știm să exprimăm gratitudine pentru oamenii în umbra cărora am trăit. Prea mult taxăm greșelile altora și prea puțin cinstim pe cei care sunt vrednici de cinste datorită slujirii lor pline de abnegație. Nu cred că Dugulescu a fost un om perfect. L-am auzit odată vorbind cum că-i este silă de propriile slăbiciuni. Și probabil că a avut parte și de așa ceva. Este însă nedrept să-l judeci prin prisma lor. Cred că trebuie să învățăm că menirea noastră este să zidim nu să dărâmăm, să restaurăm nu să condamnăm, să ridicăm și nu să punem piedică. Ca atare și energiile noastre merită a fi canalizate cum trebuie.

Viața după Dugulescu continuă. În mod sigur însă poate fi mai bună sau mai proastă. Este o chestiune care categoric depinde de opțiunea noastră.