Tschetter

Cartea mi se pare extraordinară. Cine este autorul ei şi cum se numeşte în original?

Cele două surori Tschetter au plecat vineri înapoi în SUA.

Autorul se numeste Erich Buchinger, din ce am dedus, nascut in Transilvania, emigrat in Austria. Sigur, nu este credincios evanghelic. Probabil istoric sau cel putin foarte pasionat.
A decedat in anii 80 in Austria.
Cartea am gasit-o pe un site cu scopuri genealogice:
http://www.stahl-ahnenforschung.org
al unui urmas al familiei Stahl(dintre hutteriti) care sunt
raspanditi acum in Rusia, Austria, Germania, Elvetia, Paraguay si
Canada. Nici acest Stahl nu pare evanghelic.
Adresa exacta a cartii:
http://www.stahl-ahnenforschung.org/html/inhalt.html
Nu am gasit nicaieri interdictie de copiere.
Mai multe amanunte despre hutteriti are profesorul Horst Klush din Sibiu, str Lector 8 (80 de ani). Dansul a descoperit prin anii 60, in Biblioteca Battyneum din Alba Iulia 19 volume cu scrierile hutteritilor care au fost confiscate de catolici in anii 1700(probabil de Delpini). O delegatie hutterita a fost la Battyneum impreuna cu prof Klush in anii 70 sau 80 si a vazut volumele. Ei erau pregatiti sa le cumpere. Ceausescu nu a aprobat. Oricum nici azi nu cred ca se pot cumpara fiind din patrimoniu. Ar fi o slujba interesanta publicarea in Romania a singurei mosteniri anabaptiste ramae pe acest nacajit pamant. Mai ales ca sunt atatea Universitati evanghelice cu titluri asa laudaroase si atatia doctori in teologie.
Unul din cele 19 volume este la Cluj.

Daniel

Ted,
Am avut oaspeţi de seamă în casă de multe ori, şi am avut şansa să cunosc în diferite ocazii personalităţi destul de importante ale lumii creştine. Crede-mă că niciodată nu m-am simţit parcă atât de binecuvântat ca în momentele discuţiei cu această soţie de fermier din South Dakota, nu neapărat prin calitatea informaţiei, fiindcă nu le ştia nici ea pe toate foarte bine, multe am mai găsit după aceea pe net…ci pur şi simplu prin prezenţă. Rămâne un ‘highlight’ al vieţii mele.

Un prieten maghiar a tradus pt mine:…

HABANII

După:
BUNTA MAGDA
CERAMICA HABANĂ DIN TRANSILVANIA
Editura Kriterion Bucureşti 1973

Originea denumirii de haban
Provenienţa habanilor

Habanii erau meşteşugari în foarte multe domenii din Europa Centrală a secolelor XVI-XVII. Din consemnările de epocă reiese că se ocupau aproape cu toate meşteşugurile şi aproape în toate industriile au atins o cotă înaltă de dezvoltare technologică. Munca lor, produsele lor meşteşugăreşti şi în ţara noastră le apreciau. În recenzaţiile testamentale din Ardeal, în urbariumuri întotdeauna găsim pe lângă produsul meşteşugăresc şi consemnarea de produs exceptional.
În relatările din secolele XVII-XVIII din Ardeal – după câte ştim – denumirea aceasta nu se regăseşte. În scrisori oficiale şi în surse ce relatau despre ei, au fost denumiţi astfel: anabaptişti, creştini noi, rebotezători, fraţi moravi, (în limba latină: anabaptistae, fratres moravici), nemţi negrii. În literatura de specialitate din ţara noastră s-a generalizat şi denumirea de haban. Acesta din urmă, după unii, ar fi provenit din cuvântul Haushaben ce definea convieţuirea lor comună în gospodării comune sau aşezământul lor, după alţii era o poreclă, care s-a prins de ei în Ungaria De Sus. Supoziţia aceasta confirmă faptul că prin hotărărea adunării judeţului Nyitra, 1791 se interzice folosirea poreclei de haban. Pe lângă ţara noastră, în literatura de specialitate din Ungaria, Cehia şi Slovacia deasemenea este in folosinţă uzuală cuvântul de haban.
Din sursele arătate mai sus reiese că habanii erau credincioşi din gruparea religioasă a anabaptiştilor. Ca să înţelegem şi să apreciem meşteşugăria habană, trebuie să ne ocupăm de asemenea de specificul mişcării anabaptiste.
Anabaptizmul este produsul mişcărilor nemţeşti de reformă, deşi rădăcinile ei se întind până la mişcările ţărăneşti-plebeieşti de la începutul secolului XV. Clasele ce compuneau temelia mişcării sunt identice cu mişcările eretice ţărăneşti-plebeieşti, marea majoritate a credincioşilor provenea din straturile acestea, ei au hotărât în mod decisiv ideologia specifică a mişcării, scopurile civile şi politice. Anabaptizmul ca mişcare ţărănească-plebeie s-a confruntat cu reforma lutherană din necesitate şi a dezvoltat mai departe acele încercări antifeudale, care în contra catolicizmului erau reprezentate de reformaţiunea poporului, această erezie protestantă timpurie. Punctul de călcâi din ideologia religioasă a constat în aceea, că a respins botezul copiilor. La inceputul mişcării practicau rebotezarea, mai târziu acesta însemnând botezul propriuzis făcut la maturitate.
În legătură cu proprietatea privată au luat fiinţă două orientări în mişcare. Una susţinea că cei bogaţi trebuie să-şi împartă bogăţiile saau surplusul prinre săraci. După susţinătorii celeilalte opinii trebuia reintrodus din nou proprietatea comună, aşa cum a fost pe timpul apostolilor în Ierusalim. Unele orientări erau pentru îngăduinţă şi supunere faţă de stat şi nobili, alţii erau împotriva acestora, propovăduind că stăpânirea statală este împotriva egalităţii şi fraternităţii creştine. Milităria, războiul, şi de obicei purtarea dărilor erau cele mai mari păcate impotriva lui Dumnezeu, iar impozitele, dijma şi harapul soldaţilor cămătărie grosolană. Din cauza acestor învăţături şi din ceea ce a rezultat din ele, o comunitate comunistă primitivă, atât Biserica Catolică, ca şi aliatul ei Reacţia Feudală, precum şi Biserica Protestantă a dezlănţuit un atac organizat împotriva lor.
Prima dată au fost expulzaţi din Zurich, când au hotărât ca toţi cei care nu botează copii să părăsească oraşul in 8 zile. Totuşi, chiar şi aşa mişcarea a continuat să crească, răspândindu-se în toată Elveţia, având ca nou centru St. gallen. În zone nemţeşti precum Zwickau, Augsburg, Munchen, Ulm, Nurmberg erau comunităţi anabaptiste înfloritoare. De asemenea mişcarea s-a extins şi in Karinthia, Krajna, Nordul Italiei, Austria, Cehia şi Moravia şi Ţările de Jos (Olanda, Belgia). Între timp s-a alăturat ei Thomas Munzer, al cărui radicalism, având învăţături revoluţionare, a produs un mare efect (Thomas Munzer a fost executat pe 27 mai 1525). În vâltoarea evenimentelor răscoalei ţărăneşti nemţeşti anabaptiştii au devenit cei mai fanatici promovatori ai idealurilor munsterite. După înnăbuşirea răscoalei ţărăneşti (1525 iulie) s-a declanşat împotriva lor o adevărată campanie de exterminare. Consiliul din St. Gallen, după exemplul celor din Zurich, a ameninţat cu expulzarea tuturor acelora care urmau această credinţă. Asemenea hotărâri au fost luate şi în alte oraşe elveţiene.
În 1527 împăratul Ferdinand I. prin porunca către ţinuturile austriece, pe care mai târziu a repetat-o de mai multe ori, a condamnat la moarte pe cei ce urmau anabaptizmul. După demersul din 1528 a împaratului romano-german Carol V., care a fost consfinţit ca având putere de lege în 1529 de către dieta împărăţiei, ţinută la Speyer, anabaptiştii puteau fi ucişi oriunde, fără demers şi sentinţă judecătorească. Din pricina acestui edict au avut de sufetrit o moarte de martir, după practicile medievale ce le “reveneau” ereticilor, arşi de vii, decapitaţi sau înnecaţi, nu numai conducătorii, învăţătorii lor, ci şi oamenii simplii ai acestei mişcări. Din datele cronicilor anabaptiste de epocă reiese că între anii 1527-1530 au fost ucişi în acest mod cc. 2000 de persoane.
Din cauza campaniei de exterminare lansată împotriva lor, după 1525 s-au refugiat în masă din ţinuturile nemţeşti. Simplitatea lor, hărnicia şi viaţa lor exemplar de curată – în comparaţie cu stricăciune morala a claselor conducătoare ale epocii – au trezit pretutindeni o stimă generală, acolo unde au aparut grupele lor mai mici sau mai mari. Ţinta peregrinării lor după 1526 a fost Moravia, unde primul care i-a aşezat pe domeniul său din Nikolsburg (Mikulovo) a fost Leonhard Liechtenstein, pe refugiaţii anabaptişti din Waldshut. După aceasta, în deceniile care au urmat, din acele teritorii unde viaţa le era imposibilă din cauza prigonirii lor, anabaptiştii s-au refugiat in Moravia. Deoarece pentru experienţa în diferitele lor meşteşugării, iubirea muncii, i-a făcut ca nobilii protestanţi să-i primească cu binevoinţă pe domeniile lor. Aici a apărut o nouă ramură a anabaptiştilor, huterismul (după 1529), luând numele după Jakob Huter, conducătorul emigranţilor anabaptişti din Tirol, sistematizatorul credinţei şi formei de viaţă anabaptiste într-o formă unită, din Moravia.
Mişcarea anabaptistă nu a fost unită din clipa constituirii ei, au existat mai multe orientări, şi acestea erau în consens în multe întrebări, dar se şi deosebeau. Este de înţeles, deoarece aceşti “lideri” proveneau din medii diferite şi reprezentau năzuinţe diferite. Şi aici putem pune ceea ce Engels spunea despre mişcările eretice: “… ceea ce cetăţenii şi-au câştigat de la început pe domeniile lor, oameni ce nu aparţineau la nici o clasă, plebei orăşeneşti, zilieri, şi servitori de tot soiul ca prevestitori ai proletariatului de mai târziu, exact la fel erezia se desprinde în două direcţii, într-o direcţie a cetăţenilor moderaţi şi într-una a plebeilor revoluţionari, pe care cetăţenii eretici (moderaţii) îi urau din sufletul lor.” În pofida înnăbuşirii răscolei ţărăneşti nemţeşti şi a campaniei de exterminare, idealurile munsterite au continuat să trăiască în învăţăturile anumitor orientări anabaptiste. După 1525 cea mai revoluţionară, în combaterea cea mai tăietoare a feudalismului au reprezentat orientarea anabaptiştilor din Munster, care în 1534 au cucerit oraşul, au luat în mână puterea şi au înfăptuit “comunismul”. Clerul catolic aliat cu nobilimea, în frunte cu episcopul din Munster, în 1535 au măcelărit cu cruzime această manifestare revoluţionară. În partea a doua a secolului XVI anumite orientări au scăzut mult din radicalismul lor. Apărea tot mai clar aripa oportunistă a anabatizmului, şi anume deosebirea dintre orientarea revoluţionară de odată.
Pentru noi ne interesează – cum vom vedea – in mod mai aparte, orientarea huterită lipsită de avântul revoluţionar, caracteristica ei fiind compromisul cu orânduirea societăţii existente. În comunităţile huterite deşi au implementat proprietatea comună şi egalitatea socială, totuşi aceste prescripţii erau obligatorii doar în comunităţile lor, şi nu încercau răsturnarea ordinii existente.
Sub protecţia marilor proprietari protestanţi din Moravia anabaptiştii se simţeau relativ bine, deşi apăreau foarte des ordinele împăratului şi atacurile nobililor catolici deseori conturbau liniştea comunităţilor, munca lor paşnică. Între clasele morave şi împăratul Ferdinand I a fost o luptă de aproximativ 40 de ani din pricina anabaptiştilor. Între 1547-1554 şi aici s-a produs prigonirea lor. Au trebuit să se refugieze de la localităţile lor, să se ascundă în păduri. Cu asta se explică, că de la mijlocul secolului XVI au apărut grupuri mai mici sau mai mari cu tentativa de a se stabili în părţile de vest şi nord ale Ungariei de atunci. La 1546 au apărut în judeţul Nyitra, la Szobotiszt (Sobotiste), la 1547 în mai multe locuri din judeţele Pozsony, Nyitra, şi Trecsen (Bratislava, Nitra, Trecin). În anii ce au urmat în parte s-au întors la localităţile lor anterioare din Moravia şi de la jumătatea secolului XVI până la sfârşitul ei comunităţile lor au atins o mare dezvoltare economică. Le-au fost puse dări mari, dar au fost recunoscuţi ca cetăţeni ai ţării şi li s-a asigurat dezvoltarea liberă. Cifra acelor anabaptişti care s-au stabilit în comunităţile din Moravia, după unele surse depăşea 15000 capete.
Anabaptiştii din Moravia au realizat proprietatea comună şi egalitatea socială. Faptul acesta a contribuit plenar la structura orânduirii lor obşteşti şi sociale. Trăiau despărţiţi de locuitorii din îmrejurimi, în aşa numite locuinţe mari, Haushaben. Cum am mai spus, probabil de aici vine şi numele lor de haban. Au realizat aproximativ 57 de curţi în Moravia. Unele curţi aveau circa 300 de locuitori, dar au existat şi locuinţe cu mai multe suflete. membrii comunităţii munceau de la rasaritul soarelui până la asfinţitul lui in ateliere comune. Toate uneltele şi utilajele aparţineau de comunitatea comună. Conducătorii se îngrijeau de producţia continua, de obţinerea in cantităţi mari a materialelor, conduceau vânzarea produselor, si supravegheau respectarea legilor. Comunitatea asigura pentru munca depusă îngrijirea totală. Mâncau împreună, cei căsătoriţi locuiau în micile camere ale locuinţelor mari. De la vârsta de un an jumate, copii erau crescuţi în comun, prima dată în grădiniţe, apoi în şcoli, care erau construite în incinta curţilor. Cea mai importantă industrie ptr. locuitorii curţilor era meşteşugăria. Habanii din Moravia executau aproape 40 de meşteşugarii, cele mai renumite fiind ţesetorii, cuţitarii, faianţarii, dar şi deosebiţi ca ceasornicari, trăsurari, şi constructori de apeducte, mori şi cetăţi. Producţiile lor realizate cu cea mai înaltă technică a epocii, de o calitate deosebită şi realizate artistic erau apreciate şi căutate în întreaga Europă.
Sfârşitul epocii de aur al anabaptiştilor din Moravia a început odată cu răscola cehilor (1618), cu care a început războiul de 30 de ani şi deznodământul tragic al bătăliei de la dealul alb (lângă Praga, 8 noiembrie, 1620). Cum este cunoscut, în războiul de 30 de ani s-a implicat şi Principele Transilvaniei, Bethlen Gabor. Unităţile trimise din Transilvania spre ajutorarea cehilor au ajuns târziu la muntele alb şi n-au putut interveni în deznodământul bătăliei. Oastea cehă a suferit o grea înfrângere de la unităţile lui Ferdinand II. După bătălia de la dealul alb a început regimul catolicizant al Habsburgilor, urmată de prigonirea protestanţilor, confiscarea averilor lor. La aceste evenimente s-au alăturat şi prigonirea anabaptiştilor, amploarea ei putând fi arătată din faptul că din 57 de localităţi înfloritoare, pe la 1622. 24 au fost distruse. Locuitorii care au supravieţuit distrugerii localităţii lor, au emigrat în masă. Drumul lor ţinea spre sud, la judeţele din nordvestul Ungariei de atunci, la localităţile, domeniile în care au locuit mai dinainte. Unele grupuri ale lor, au mers şi de aici mai departe, în cronicile lor numindu-se teritoriile din Ungaria de Sud; emigrând dincolo de Dunăre şi în Transilvania. În Transilvania s-au stabilit la Vinţul de Jos, care pe atunci era domeniu princiar. Drepturile, posibilităţile meşteşugăreşti, libertăţile vieţii lor religioase dieta de la Cluj-Napoca le-a ridicat la rang de lege, ca şi certificatul de proprietate donat de principele Bethlen Gabor la 4 iulie 1622, care le garanta. De drepturile acestea se puteau bucura nu numai aceia care s-au stabilit în Transilvania până în mai 1622, ci erau deschise pentru toţi habanii, care doreau să vină la Vinţul de Jos pe viitor.
După mărturiile cercetărilor mai noi, în Transilvania anabaptiştii au apărut deja pe la mijlocul secolului XVI. În izvoare sunt amintiţi primii “rebotezători” printre minerii de la Radna, care probabil au ajuns aici din Moravia. Ca urmare a extinderii reformaţiunii şi ca urmare a viiturilor cauzate de izbucnirea conflictelor sociale şi religioase, învăţăturile anabaptiste au câştigat teren şi în Transilvania. Cu asta se explică, de ce pe la 1553 Heltai Gaspar, iar după aceea în cartea sa din 1570, sfinţeşte un loc mare combaterii anabatismului. Unele expuneri ale anabaptismului se regăseşte şi în învăţăturile lui David Francisc şi urmaşilor săi. Din scrisoarea către Heltai Gaspar, adresată de un predicator refugiat la Krakovia, reiese că încă de pe la jumătatea a doua a secolului XVI vederile anabaptiste s-au răspândit şi au avut efect la Cluj. Dintre mişcările ţărăneşti din partea a doua a secolului, răscola condusă de Karacsony Gyorgy la 1569- 1570 poartă amprenta influenţei învăţăturilor anabaptiste. Cu toate acestea – după mersul cercetărilor actuale – nu este nici o urmă, că in secolul XVI ar fi existat comunităţi şi felul de vieţuire tipice ale aşezărilor habane în Transilvania. De aceea trebuie să facem deosebire între anabaptiştii ce au urmat această credinţă şi in Transilvania, pe timpul reformaţiunii şi meşteşugarii anabaptişti, grupurile de habani care începând cu 1621 s-au stabilit la Vincul de Jos.

Notă: Până aici am tradus fidel rând cu rând şi cuvânt cuvânt, pe cat a fost posibil, tot ce este sris, ptr. că mi s-a parut relevant totul, urmând ca tu să decizi ce să pastrezi şi să reformulezi dacă este cazul, depinde ce vei vrea sa faci cu această sursă

Iata şi un link bun (în maghiară) în tema anabatistă

http://vajtful.hu

Aici se găseşte şi o parte din faimoasa cuvântare de tristă amintire ţinută de reformatorul Luther Martin, cu prilejul bătăliei susţinute împotriva ţăranilor răsculaţi şi motivaţi de predicatorul Thomas Munster.

“Faceţi bucăţi, înnecaţi, împungeţi şi tăieţi, deschis şi pe ascuns, unde puteţi şi trebuie să vă gândiţi că nu este mai otrăvitoare, mai dăunătoare şi mai satanică stare, decât omul răsculat. Trebuie zdrobite capetele, ca la câinii turbaţi, dacă nu le zdrobeşti capetele, atunci el îţi va zdrobi capul şi toată ţara. (…) aici nu poate fi vorba despre răbdare, nici despre milă; este timpul paloşului şi al mâniei, nu timpul milei. Loviţi, tăieţi, împungeţi, înnecaţi, oriunde puteţi. Chiar dacă muriţi, să nu vă pară rău, moarte mai izbăvitoare nici nu v-ar putea atinge.” (Faţă de duşmani, cât de altfel sună mesajul Domnului Isus Christos ce a fost preluat de toate mişcările creştine pacifiste, precum anabaptiştii hutteriţi, mennoniţi, amişi, etc. … deci se poate şi altfel)

Aici îi include şi pe cei de la Vinţul de Jos

http://vajtful.hu/archivum/437/az-erdelyi-anabaptista-kozossegek.html

Colonia habană de la Vinţul de Jos

Notă: Spicuiri

- Istoria habanilor a început să fie cercetată încă de pe la a doua jumătate a secolului XIX, istoria, provenienţa, conjunctura colonizării lor. Cercetarile erau unilaterale, ocupându-se mai mult cu studiul meşteşugăriei ceramicii. Cu celelalte meşteşugării nu s-au ocupat mai mult de stadiul generalizării.
- Sursele principale erau acele documente care au fost confiscate de la fruntaşii habani în urma tendinţei catolicizării lor forţate, din secolul XVIII. Aceste cronici se găsesc la Biblioteca Diocezei Nyitra, Biblioteca Universităţii Cluj şi Biblioteca Batthyany Alba-Iulia
- Prima cronică a fost scrisă de Jakob Werner, învăţător haban şi se găseste la Biblioteca Diocezei Nyitra, dusă acolo probabil de Delphini, care s-a ocupat cu catolicizarea forţată a habanilor, ulterior devenind canonic la Nyitra
- Biblioteca Batthyany are cu mult mai multe documente: cronici, cărţi de dogmatică, expuneri biblice, cărţi de căntări, abecedare
- Pe lângă aceste surse habane se mai gasesc multe surse extrahabane din care se poate reconstitui cu exactitate etapele colonizării: primul grup apare în iulie 1621 la Vincul de Jos, apoi grupe mai mici şi mai mari urmează în 1622, 1623, 1629, 1635, 1649
- Între 1621 – 1629 au fost colonizaţi de Bethlen Gabor, iar între 1635 – 1649 de Rakoczi Gyorgy I
- Între perioada 23 decembrie 1622 – 12 ianuarie 1623 au sosit circa 800 de persoane, în total circa 1200 de persoane între 1621 – 1623
- Refugiaţii de la 1621 au venit parte de pe domeniul Neumühli, via Csejte (Cachtice) şi Csasztkoc (Chtelnica) judeţul Nyitra, unde au stat provizoriu, o grupă a avut doi conducători de la Domborschitz (Damborice), un conducător de la o altă grupă din Koblitz (Kobyli). În 1622 au venit din mai multe localităţi, dar sursele sunt contradictorii.
- Date despre un mare grup din Moskowitz (Maskovice) şi Oleckowitz (Oleksovice) ce a venit în perioada decembrie 1622 – ianuarie 1623 sunt păstrate la Biblioteca Universităţii Cluj
- După documentele de mai sus şi altele reiese că habanii erau credincioşii orientării huterite, aveau aceeaşi platformă ca şi în coloniile Haushaben din Moravia. Principiul conducător era atingerea stării “idealului creştin”, înfiinţarea egalităţii sociale (a bunurilor). Erau considerate bunuri comune: pământul, uneltele şi veniturile realizate în comun. Comunitatea alegea pentru membrii ei locuinţele, hrana, băutura, hainele, porţia lor şi stofa hainelor, cusătura. În Transilvania au fost numiţi şi nemţi negrii, din cauza culorii negre a hainelor lor. Copii erau crescuţi împreună de mici, mâncau şi se jucau împreună, dormeau, se plimbau sub atenţia supraveghetorilor. De îngijirea bolnavilor se îngrijeau asistentii. Aveau mai mulţi medici, “băi”, unde erau îngrijiţi pacienţii. Medicii lor erau foarte apreciaţi şi căutaţi în toată Transilvania. Unii medici aveam pregatire înaltă, “urmând o facultate”, dar cei mai mulţi erau simpli “maeştrii”. Cunoşteau bine plantele medicinale.
- Aveau două categorii de funcţionari: bisericeşti şi lumeşti – adică cei ce se ocupau cu aspectele economice, dar conducerea efectivă a coloniei nu era condusă de funcţionari, ci de bătrâni. În aspecte mai importante, fără consimţământul lor funcţionarii nu puteau lua decizii. Toţi funcţionarii bisericeşti şi lumeşti erau aleşi dintre cei mai buni, prin vot, de către comunitate. Exista judecătorie colectivă. Fruntaşii şi chiar bătrânii nu puteau hotărâ decât în aspecte mai mici, în aspecte importante hotărea comunitatea, prin vot.
- Cei mai mulţi bărbaţi se ocupau cu meşteşugurile, alţii lucrau pământului, via, îngrijeau animalele, livezile. Aveau zarzavaturi şi florărie vestită, iar pe marginea pâraielor ce curgeau în Mureş aveau mori.
- După descrierea cronicii lui Jakob Werner, colonia, Haushaben-ul de la Vinţul de Jos era aşezată pe malul stâng al Mureşului, în partea de nordest al Vinţului de Jos şi poate fi reconstituită perfect după cele scrise în cronică
- În partea a doua a secolului XVII antireformaţiunea s-a întors împotriva habanilor în toată Europa Centrală. Comunităţile lor au fost catolicizate şi dizolvate. Catolicizarea forţată a habanilor din Vinţul de Jos a început în anii 60 ai secolului XVIII, dar comunitatea a început să se destrame încă înaintea acesteia. În anul 1661 habanii sau refugiat în cetatea Borberek (Zebernyik), unde rândurile lor au fost decimate de tifos, murind mulţi meşteri pricepuţi, din care cauză unele ramuri ale meşteşugurilor au decăzut. Unii s-au îndepărtat, alţii s-au îmbogăţit şi au apărut diferenţierile şi problemele. Mulţi s-au desprins şi au emigrat de la Vinţul de Jos. Convertirea celor rămaşi a fost ordonată de Maria Terezia în 1763. În această lucrare a fost trimis iezuitul Delphini Teofil Janos, care a obţinut “merite deosebite” în convertirea lor la religia romano-catolică. El avea deja experienţe în această lucrare, deoarece a convertit o parte dintre habanii din Ungaria. Din scrisorile lui către episcopul Transilvaniei, Baytay Antal, reiese că a întâmpinat o mare opoziţie de la cei din Vinţul de Jos. Membrii comunităţii nu au vrut să-l asculte, îl împiedicau deschis în convertire. Unii, scria Delphini, “spuneau că erau gata să taie capetele”.
- Au avut loc multe dezbateri la Vinţul de Jos între anabaptişti şi Delphini, pe care aceştia îl numeau profet fals. La început el a fost răbdător, dar deoarece dorea cu orice chip să aibă rezultat a recurs la măsuri extreme. A pus la capătul ţevii de la puşcă un panganet. A dispus, ca prin marturii probabil false cei doi predicatori şi învăţători să fie prinşi de autorităţi, judecaţi şi închişi în închisoarea de la Aiud. Cărţile lor religioase, în număr de 52 şi scrierile lor, Delphini le-a confiscat printr-o descindere fulgerătoare la faţa locului şi ca să fie ascultat s-a folosit de braţul puterii seculare. Ca urmare a raidurilor şi prigonirilor unele grupuri au evadat. Aceştia au fost prinşi, închişi, copii lor au fost separaţi şi în ciuda opoziţiei părinţilor a vrut ca să îi boteze, dar ca urmare a opoziţiei mamelor şi a celorlalte persoane care nu erau anabaptişti, au fost redaţi parinţilor. Moşia coloniei a fost împărţită în 24 de părţi şi a fost interzisă cu străşnicie lucrul în comun a pământurilor. Sprijinindu-se pe braţul autorităţilor, a luat măsuri drastice împotriva acelora care continuau să trăiască după stilul de viaţă aplicat de circa un secol şi jumătate.
- După cinci ani, la 1768, în cele din urmă Delphini a reuşit să raporteze reuşita: a reuşit să convertească la religia romano-catolică anabaptiştii de la Vinţul de Jos, iar colonia habană s-a dezmembrat. După dezmembrarea coloniei, 24 de familii au rămas în continuare la Vinţul de Jos, ceilalţi s-au răspândit în Transilvania şi dincolo de hotarele Transilvaniei. Un astfel de grup a trecut prin Brasov, Câmpina, Ploieşti şi s-a stabilit provizoriu în apropiere de Bucureşti. O cronică anabaptistă relatează că deseori erau vizitaţi de boierii bogaţi, care le admirau minunatele produse ceramice. Aici au stat aproximativ doi ani, dar deoarece nu puteau suporta clima, au emigrat în Ucraina, prin Moldova.
Ceramica habană din Transilvania

Notă: Spicuiri

- După cercetătorii din Cehoslovacia (A. Kudelkova – M. Zeminova) şi Katona Imre, habanii se ocupau cu ceramica dinainte de anul 1590 şi după Gaetano Ballardini sunt în strânsă legătură cu meştesugarii din Faenza.
- Se ştie despre o ramură a anabaptiştilor antitrinitarieni, care se ocupau cu olăritul, erau la origine italieni, care venind din Tirol prin via Krajna – Karinthia s-au stabilit în Ungaria de atunci, formând o colonie la Nagylevard (Velke Levare), alte colonii luând fiinţă în apropierea marginilor teritoriilor ocupate de turci, până la valea Morva. Ei erau refugiaţi din Faenza, denumiţi fiind ca “nuovi-christiani” şi “sectarius boccalari”
- Un cercetător pe nume Krisztinkovich Bela, bazându-se pe cercetările unui ceramist italian, pe nume Liverani, spune că mulţi meşteşugari italieni au fost aşezaţi în părţile de peste Dunăre şi de nord ale Ungariei de atunci. Ei au adus cu ei formele din Faenza, îndeosebi formele decorative. El mai arată că dintre anabaptiştii italieni ce au emigrat în secolul XVII, unii care se ocupau cu olăritul au ajuns şi în Transilvania, la Vinţul de Jos, unul dintre ei, având numele de Giuseppe Nagello, fiind chiar un fruntaş al coloniei, şi care lucra după forme italieneşti. Acest lucru îl confirmă şi o cronică care se găseşte la Biblioteca Batthany din Alba Iulia, care scrie despre un grup anabaptist care a venit în Transilvania pe la 1623, al cărui conducător era Joseph Nagelle şi care a murit la 17 octombrie 1625, la Vincul de Jos. În cronica lui Jakob Werner stă scris despre venirea unui predicator nou, Joseph Nagels, care a venit din Moravia la Vinţul de Jos, după moartea predicatorului Albrecht Seyl, care a murit pe data de 12 ianuarie 1623. El a trecut prin Cluj în drumul său spre Vinţul de Jos şi este denumit aici ca Joseph Negel. Este aproape sigur că numele italian Giuseppe Nagello a fost transcris in germană ca Joseph Nagelle, Joseph Nagels respectiv Joseph Negel.
- Fruntaşul olarilor de la Vinţul de Jos era numit Vorgestelter Hafnermeister (Fuergestelten Hafner) şi sunt amintiţi: Jakob Weiss (1650) şi Friedrich Muller (1694). Unii dintre ei erau numiţi “amphorarius”. După consemnările soţiei principelui Apafy Mihai I, Bornemissza Anna (5 aprilie 1678), în Făgăraş existau 12 meşteri olari, denumiţi ca fiind creştini noi. Cu câţiva ani înainte (1668-1670) la Vinţul de Jos trăiau 14 olari. Înainte de 1661 trebuiau să fie mai mulţi meşteri olari, căci dinaintea trupelor turco-tătare habanii de la Vinţul de Jos s-au refugiat în cetatea Borberek, unde rândurile lor au fost decimate de tifos. Din cronicile anabaptiste reiese că atunci au murit cei mai buni meşteri. După catolicizare au mai rămas la Vinţul de Jos 24 de familii, dintre care 6 erau olari amphorarius şi Hafner.
———-
- Habanii munceau după reţete strict secrete care nu erau divulgate nimănui, aveau meşteri alchimişti şi arcanişti. În timpul scrierii acestei carţi de către autoare, încă nu au fost găsite cuptoarele habanilor de la Vinţul de Jos
- După cercetătorul ceh Herman Landsfeld care a făcut săpături în Slovacia, habanii de acolo aveau cuptoare ovale, în forma unui ou şi puteau cuprinde circa 300 de obiecte ceramice. Ardeau de patru ori pe an.
- În 1645 principele Rakoczi Gyorgy I a adus o colonie de habani la Sarospatak
- În 1664 călătorul turc Evlia Cselebi descrie cu încântare produsele habanilor de la Vinţul de Jos, iar în 1657 pastorul lutheran Konrad Jakob Hiltebrand, care era oaspete şi ambasador al Suediei la palatul principelui din Alba Iulia, aminteşte de produsele de la Vinţul de Jos, care se găseau la palat.
- Anumite grupuri de la Vinţul de Jos ce au emigrat din faţa catolicizarii lor forţate au poposit la Szaszkeresztur şi Szaszkezd, lucrând în centrele locale

Referinţe:
Joseph Beck: Die Geschichts-Bucher der Wiedertraufer in Osterreich-Ungarn. Fontes Rerum Austriacarum V.43 (1883)
Veszely Karoly: Az alvinczi plebania. Magyar Sion 1. (1863)
Jakab Elek: Erdély és az anabaptisták a XVII -XVIII században. Keresztény Magvető XI. (1876)
Tóth Mike: Az anabaptisták Erdélyben és Delphini. Katolikus Szemle VI. (1892)
J. Loserth: Der Kommunismus der Mahrischen Wiedertaufer in 16 und 17. Jahrhundert. Archiv für Österreichische Geschichte 81. (1927)
Seni Valér: Az anabaptizmus. Budapest. 1907
Lydia Müller: Der Kommunismus der Mahrischen Wiedertaufer. Schriften des Vereins für Reformationsgeschichte 142. (1927)
Peter James Klassen: The Economics of Anabaptism 1525-1560. London -Praga -Paris 1964
Fr. Pall: Frământările sociale şi religioase din Cluj în jurul anului 1570. Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, V. (1962)
Karl Layer: Az erdélyi habánok története (1925)
Gaetano Ballardini: Opere dei maestri compendarii faentini e loro rapporti con le ceramiche “Habane”. Revista Mensuale (Torino), X, 1932,4
Horst Klusch: Die Habaner in Siebenbürgen

Uite ce am mai gasit:

“The Hutterites left Transylvania, but many of their most precious books had already been confiscated. Today these codices are found in two university libraries: Alba Iulia (formerly Weissenburg; library of the Batthyaneum), holding not less than 18 codices, and Cluj (formerly Klausenburg), with one codex. Two of these codices are extremely old, dated 1587 and 1596; the rest are of the 17th century. Four of these codices contain Hutterite chronicles of varying origin, four are collections of epistles and tracts, two are hymnals, four contain dogmatic tracts, two contain pedagogical writings, and two contain Bible exegesis, probably used for sermons. As far as is known these books have not been studied by any scholar, nor did the two visiting Hutterites of 1937 succeed in seeing them.
Riverbend Bookstore, Riverbend Hutterian Brethren, Box 100, Carberry, MB R0K 0H0, Canada, phone 204-834-2381, ext 109″

Personal nu cred ca acei anumiti cercetatori ar fi tare motivati in demersurile lor. Ganditi-va la imensa valoare a acestor scrieri, au aproape 500 de ani unele, altele sunt 4 volume de istorie, colectii de epistole…e un cuprins fabulos acolo. Aducerea lor urgenta la lumina ar fi o uriasa revelatie.
fr. dan