Încheiem odată cu sărbătoarea Învierii, acea perioadă de timp care, pentru creștinătatea întreagă, poartă numele de Săptămâna Patimilor. Mă gândeam zilele acestea că, dincolo de Patimile lui Isus, de fapt este vorba de o săptămână a crizelor majore.
A debutat cu criza ucenicilor care Îl urmau îngroziți pe Isus pe drumul spre Ierusalim. A continuat cu criza închinării la Templu, când Isus face ceva cu totul neașteptat, devenind violent și izgonind afară comercianții din Casa Domnului.
Criza lipsei de roadă a poporului Israel a fost următoarea pe listă, ilustrată magistral prin blestemarea și uscarea smochinului neroditor. Criza liderilor religioși care s-au vădit incapabili să-L recunoască pe Mesia, radicalizând total conflictul cu Domnul. Criza Ierusalimului, cetatea pentru care Isus a plâns și pe care o căinează, prevestindu-i apropiatul sfârșit. Criza vremurilor din urmă, a sfârșitului inevitabil al acestei lumi, prezentat în culori atât de dramatice în discuția cu ucenicii Săi.
Vedem, apoi, criza lui Isus, în grădina Ghetsimani, când imploră ca paharul să-i fie luat, acceptând însă voia Tatălui… momente în care picăturile de sudoare s-au transformat în sânge. Criza celor trei ucenici apropiați, cărora Isus le-a cerut să vegheze în momentul greu de cumpănă prin care trecea, ucenici care nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Criza lui Iuda, ucenicul care și-a pierdut busola și, care, în final își pune capăt zilelor. Criza ucenicilor și apropiaților lui Isus care au fugit ca potârnichile după arestarea Lui. Criza lui Petru care a ajuns să se lepede până și în fața unei slujnice. Criza lui Pilat care ar fi vrut să-l scape pe Isus, dar fără să-și pună pielea la bătaie. Criza mulțimilor care duminică au strigat “Osana” iar vineri au strigat “Răstignește-L” și “Huo!”
Criza femeilor în fața mormântului gol și criza ucenicilor închiși în camera de sus. Criza celor doi debusolați de pe drumul Emausului. Și, în final, criza lui Toma, zis și Necredinciosul.
Într-o lume afectată de atâtea crize, ar trebui să vedem că adevărata criză existențială a omului este dată de confruntarea lui cu realitatea morții și învierii lui Isus. Acesta este cel mai mare scandal al istoriei și de modul în care ne raportăm la el depinde totul.
Mihai ,salutam revenirea ta dupa o lunga apsenta din acest spatiu al comunicarii…sa credem ca este sfarsitul unei ,,crize”.
-Iti doresc sanatate in trup si in intreaga fiinta.
Tuturor [si mie] sa ne dea Domnul inca odata sansa unui nou inceput , acela de a trai ,,prin resursele lui Dumnezeu puse la dispozitia copiilor sai”
,,fiinca-I viu ,pot invinge teama
si eu sunt viu caci m-a salvat ”….
Mitica, nu pot promite ca e sfarsitul crizei, fiindca tipul asta de criza (criza de timp) pare a fi extrem de rezistenta la tratamente! Si eu iti doresc toate cele bune si ma bucur macar ca, in ciuda crizelor, avem certitudinea ca suntem vii, impreuna cu El!