După ultima vizită făcută în URSS, efectuată în 1929 și soldată cu un duș rece pentru idealistul Panait Istrati, acesta a scris cartea Vers l’autre flamme – Confession pour vaincus, tradusă în românește și publicată sub numele Spovedania unui învins, în care a denunțat abuzurile criminale ale regimului bolșevic. Memorabilă a rămas remarca lui “Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?” Cartea l-a plasat imediat în dizgrația prietenilor săi socialiști din Franța. Izolat, Istrati a revenit acasă, poposind în Brăila natală în 1930. Azi am găsit într-un număr vechi al Analelor Brăilei din aprilie-iunie 1938, un articol intitulat „De ce m’am retras la Brăila”, datat decembrie 1930 și publicat inițial în ziarul brăilean Ancheta. Penița istratiană este inconfundabilă:
Așa am ajuns la Brăila.
O regăsesc cu suflet nou, cu ochi noi noi, și mi-e dragă. Peste ea, ca și peste mine, deceniile au trecut fără să ne aducă nimic care să folosească celor mulți.
Mahalalele ei, – vaste, simetrice, cum nu se văd multe, nici chiar în marile capitale europene, – au rămas așa cum le-am cunoscut acum patruzeci de ani. Aceleași băltăoge; aceiaș piatră colțuroasă, făcută par’că dinadins ca să-ți sfâșie talpa și să-ți scrintească piciorul, mai ales noaptea, când mergi pe dibuite. Lumina electrică, tot chioară. Canalizare, tot puturoasă. Iar apă, noaptea, nu poți să ai decât dacă cumva e incendiu în oraș.
Dar, astăzi, toate astea sunt niște fleacuri. Cu pavaj ori fără pavaj, cu lumină ori fără lumină, cu higenă ori fără higenă, cu confort ori fără confort, omul rämâne acelaș, bun sau rău, așa cum a venit pe lume. Cei buni și drepți, sunt mai rari decât diamantele, numai aceștia mă mai interesează individual.
Omenirea, s’o ia dracul! Scoală-te tu, ca să mă așez eu, asta-i legea ei. Omenirea deci nu există.
Sursă imagine: historia.ro
Există, însä, omul. Și omul caută pe om. Și-l găsește. Nu se poate să nu-l găsească. De îndată ce înlături omenirea din drumul tău, descoperi pe om. Căci noi nu vedem pe oameni din cauza omenirei. Cel puțin așa s’a întâmplat cu mine.
Nici odată n’am trăit mai frățește cu atâția oameni, ca de când m’am despărțit de lume și am revenit în orașul meu. Nici odată nu m’au căutat și nu m’au găsit mai mulți oameni. Și nici când n’am crezut că Brăila, de a cărei ticăloșie atâta am fugit, ar putea să placă atâtor străini de seamă cari au văzut în viața lor numai
orașe strălucite.
Așa că am regăsit Brăila copilăriei mele. De fapt, m’am regăsit pe mine. Căci, pentru mine, eu și cei cari îmi seamănă sufletește, sunt toată Brăila și toată omenirea. (…)
Sunt și la Brăila oameni însemnați, dar eu n’am de-aface cu ei. Îți trebue, oare, un om însemnat, când vrei să joci table, ori să bei un rachiu, ori să asculți povestindu’ți-se verzi și uscate, mai mult verzi decât uscate?
Și pentru așa ceva, – adică pentru tot ce alcătuește o viață, – Brăila îmi ajunge.
Ea e toată omenirea.
Dacă aveți răbdare să buchisiți, aici este articolul integral.
