Impresii si imagini de la dezbaterea despre “Mostenirea comunismului” cu Mihail Neamtu si Catalin Avramescu
Iată că s-a întâmplat ceva notabil și la Brăila, mă refer aici la recenta dezbatere organizată de cotidianul “Obiectiv”, luni 21 februarie a.c. în foaierul Teatrului “Maria Filotti” din localitate, dezbatere pe tema spinoasă a “Moștenirii comunismului”, ocazie care a coincis cu lansarea cărții Zeitgeist a lui Mihail Neamțu, director științific al IICCMER și unul dintre invitații de marcă ai acestui eveniment. Au mai participat consilierul prezidențial Cătălin Avramescu, (mai) bine cunoscut ca filosof și publicist, precum și Monica Paraschiv – directorul cotidianului “Obiectiv-Vocea Brăilei”, Marian Coman – redactor șef al “Obiectiv-Vocea Brăilei” și al “Obiectiv Cultural”, alți ziariști de la aceeași publicație.
Acțiunea s-a dorit a fi prima manifestare din cadrul “Întâlnirilor «Obiectiv Cultural»”, proiect care urmărește să aducă în fața publicului brăilean personalități ale vieții culturale contemporane. Personal sper că demersul va continua cu regularitate, mai ales ținând cont de succesul înregistrat cu ocazia acestui debut.
Ar fi multe de spus, mă limitez în a remarca participarea probabil mai numeroasă decât au anticipat gazdele, precum și prestația rafinată a lui Mihail Neamțu pe care am mai avut ocazia să-l ascult live vara trecută cu ocazia lansării volumului “Răscumpărarea Memoriei” scris de Vasilică Croitor. Cu siguranță că este unul dintre tinerii în care ne punem speranțe pentru viitor și pe care mi-aș dori să nu-l văd înhămat la efemerele căruțe ale puterii, indiferent de ce culoare politică ar fi aceasta. Amintesc aici că Mihail Neamțu este licențiat în filosofie și în teologie, având un doctorat în teologie la King’s College din Londra, mai multe volume fiind deja publicate sub semnătura lui.
Printre multe altele a fost evocată “bătălia pentru demnitate umană” din vremea regimului de tristă amintire, precizându-se că la Revoluție ”s-a murit pentru libertate înainte de a se muri pentru o bucată de pâine”.
Mi-ar fi plăcut dacă, pe lângă radiografia corectă, zic eu, a rezistenței împotriva regimului, precum și cea a sistemului în ansamblu și a ideologiei din spatele lui, asupra căreia s-a oprit în mod special Cătălin Avramescu, am fi avut parte și de o abordare a căilor practice prin care ne putem debarasa de această moștenire nedorită, eventual cu inspirație de la alți est-europeni care au fost mai vrednici decât noi la acest capitol.
De asemeni aș fi apreciat dacă se lăsa mai mult timp pentru dezbaterea finală, deși remarc faptul că întrebările adresate oaspeților nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor și nu pot să trec cu vederea că nu ne-am dezmințit nici de data asta de balcanismul din noi, finalul întâlnirii fiind marcat de o doamnă, aparținând unei minorități excentrice, care chiar a vrut și a reușit să ne demonstreze că excentricii ăștia, atunci când “vrea mușchii lor”, pot să-și sufle fără restricție mucii în fasolea majorității.
Mai multe detalii despre eveniment puteți citi aici iar o galerie cu imagini destul de reprezentative găsiți pe blogul lui Marian Coman, redactorul-șef al Obiectivului brăilean, aici.
Profitând de faptul că s-a nimerit să am un loc destul de favorabil, am încercat și eu câteva fotografii, împingând ISO până la 6400… ca să nu fac uz de flash. Includ mai jos o galerie cu câteva imagini acceptabile, având în vedere lumina existentă în foaierul teatrului. Praise The Nikon, prietenii știu de ce!
La multi ani, Republica Socialistă România!
Acesta este titlul sub care a apărut cu mai bine de o lună în urmă un excelent articol al reputatului eseist, poet și jurnalist Cristian Bădiliță, articol de care am dat întâmplător, frunzărind situl lui Sorin Roșca Stănescu. Un bilanț al stării de derivă în care se află România la 20 de ani de la revoluție, o trecere în revistă a situației deplorabile pe tărâm politic, economic, spiritual și cultural a națiunii noastre. Recomand cu căldură lectura acestui articol de referință, din care îmi face plăcere să citez un pasaj semnificativ:
Populația României se declară credincioasă într-o proporție covârșitoare, peste 90%. Ortodocși, romano sau greco-catolici, protestanți sau neoprotestanți suferă însă de aceeași boală: declarativismul contrazis de realitate. Dacă 90% din populația României ar fi cu adevărat credincioasă atunci România ar fi raiul pe pământ. Dacă numai 30% din populația României ar fi cu adevărat credincioasă tot raiul pe pământ ar fi. Din păcate, și o spun cu toată răspunderea, nu cred că procentul depășește 3%. Chiar și așa, mi se pare un miracol. După cincizeci de ani de slugărnicie din partea Sinodului BOR față de puterea comunistă (cum se știe, dar se uită, Iustinian, Iustin și Teoctist au fost patriarhi numiți de puterea comunistă!) s-a intrat, acum, în faza triumfalist-revanșardă. Toate slugile profitoare de ieri au devenit brusc „victime” sau „rezistenți” ai vechiului regim. Daca foștii episcopi comuniști sunt victime atunci cum să-i numim pe adevărații martiri, care au murit, au putrezit ori și-au lăsat tinerețea în pușcării pentru numele Domnului? Cum se poate învăța teologie creștină, cu adevărat creștină, într-o facultate care poartă numele unui patriarh al comuniștilor, „Iustinian Marina”? De când au ajuns nesimțirea și amnezia „virtuți” creștine? În ortodoxia românească orice e posibil, chiar și încreștinarea nesimțirii. Ca să nu mai vorbim de situația, în continuare amară, a Bisericii greco-catolice. Statul roman comunist în cârdășie cu Biserica Ortodoxa au făcut totul pentru perpetuarea nedreptăților față de această Biserică martiră. Nu întâmplător sute de preoți și de laici, sătui să fie complici pasivi la această murdărie morală, au părăsit ortodoxia îmbrățișând catolicismul.
Despre persecuția creștinilor
Îmi face plăcere să semnalez un articol deosebit, cum rar întâlnești în media românească, scris de Dragoș Paul Aligica pentru HotNews. Sub titlul: Persecuția creștinilor: realități și întrebări, reputatul publicist face o analiză obiectivă a discriminării fățișe la care sunt supuși creștinii în mass media occidentală, discriminare efectuată în numele corectitudinii politice, lucru care explică insensibilitatea crasă a mediei occidentale față de persecuțiile atroce la care sunt supuși creștinii în țări precum Malayesia, China, India, Nigeria, Sudan, șamd.
Imaginile sfinte ale creștinilor pot fi batjocorite – aceasta se numește “artă” și “libertate de expresie”. Ale musulmanilor, nu – aceasta se numește “respect multicultural” și “acceptarea diversității”. Discriminarea este rea. Exceptând atunci când cei discriminați sunt albi creștini. Atunci se numește “acțiune afirmativă” și este lăudabilă. Dacă lucrurile sună caricatural, este pentru că probabil așa și sunt, înainte de a depăși pragul în care devin tragice.
Este un articol de referință care merită citit și rumegat cum se cuvine, fiindcă enunță problematica persecuției și discriminării de o manieră în care, dacă ar veni de la un militant creștin ar fi considerată o exagerare propagandistică.
Pleșiță versus Polansky
Alaltăieri mi-am expus punctul de vedere cu privire la reacția cuvenită unui creștin în cazul mult mediatizat al regizorului Roman Polansky. Văd că spiritele s-au înfierbântat pe plan internațional, ajungându-se ca guvernul francez să solicite inițial eliberarea lui, apoi repliindu-se în mod diplomatic. Dar nu despre asta vreau să scriu acum ci despre justiție.
În cazul lui Polansky, făcând abstracție de renumele regizorului și de meritele lui de tot felul, justiția americană se dovedește a fi fermă, chiar dacă au trecut 30 de ani de când acesta fuge de brațul legii. Este ceea ce am aștepta și noi de la ea, să nu se lase impresionată de fața omului și să trateze pe fiecare individ la fel, indiferent de starea materială, de renumele lui, de apartenența politică, religioasă sau etnică. Justiția trebuie să fie justă, altfel se pierde încrederea în lege și în administratorul acesteia.
Săptămâna aceasta ne-am despărțit de generalul Pleșiță. Fost general de securitate, Pleșiță se pare că a fost o eminență cenușie a serviciilor secrete românești. Lui i se atribuie atentatul soldat cu victime de la Munchen, ținta fiind secția română a postului de radio Europa Liberă. Printre colaboratorii săi s-a enumerat cel mai cunoscut terorist din epoca ante-Al Qaida, anume Carlos, supranumit Șacalul. Vladimir Tismănanu îl consideră ca fiind un “Kaltenbrunner al comunismului românesc”. Timp de două decenii, după revoluție, justiția română s-a făcut că e oarbă, târziu de tot încercând să instrumenteze un caz împotriva lui. Au tărăgănat totul și, în final, în urmă cu trei luni a fost scos de sub urmărire, trăind bine mersi dintr-o pensie de 3000 de lei pe lună. În cele din urmă a murit fără să manifeste vreun regret pentru crimele comise. În urma lui a mai rămas un mare semn de întrebare. Prin nescoaterea la iveală a adevărului, cu el se mai înmormântează o parte din istoria României. O parte murdară, pentru care sunt multe interese să nu fie adusă la lumină.
Orice am spune acum nu mai putem schimba nimic în dreptul său. Rămâne însă un gust amar, cu atât mai amar cu cât vedem temeinicia justiției americane. La noi justiția este doar un minister care îngrașă conturile miniștrilor, secretarilor de stat, directorilor de departamente, șamd. Numai că justiția română nu este justiție. I-a lăsat pe toți să scape, oficial, pe față, fără rușine. Nicolsky, Chițac, Stănculescu, Pleșiță… toți au fentat justiția română. Și nu e vorba doar de ei, vârfurile aisbergului… e vorba de cei care au făcut atâtea crime în cei 50 de ani de comunism, cât și în timpul revoluției, oameni a căror biografie a fost igienizată. Pentru aceasta clasa politică românească va da într-o zi socoteală, dacă nu în fața oamenilor sigur în fața lui Dumnezeu. Dar noi rămânem cu regretul că trăim la ani lumină de o democrație reală.
O problema de perspectiva
Ieri am avut ca oaspeți la masa de prânz doi oameni de afaceri din SUA. Nu a fost prima mea întâlnire cu cetățeni americani și nici nu credeam că o discuție cu yankeii îmi mai poate oferi ceva nou. Mi se păreau deja ‘fumate’ opiniile lor în multe domenii, dar de data aceasta am avut o surpriză plăcută.
Desigur, în perioada de tatonări am fost întrebat cum văd eu situația noastră actuală. Ca pe o poezie prea des recitată, am dat la iveală pe nerăsuflate o perspectivă destul de sumbră: lucrurile se schimbă foarte greu, corupție mare, tinerii s-au săturat și pleacă în lumea largă, în curând vom fi o nație de pensionari, deziluzia mea că cel mai tare brand românesc este loteria, etc.
Spre surprinderea mea, cu aerul unor persoane care știu ce vorbesc, cei doi m-au asigurat că lucrurile se vor schimba în bine radical și că vom vedea în viitor pe cei plecați din țară întorcându-se acasă, fiindcă aici va fi al fel de bine ca în restul Europei. Intrigat, am început să-i întreb pe Continue reading
Justitia româna și arbitrii straini
Una din aspirațiile de bază ale ființei umane este aceea de a trăi într-o lume dreaptă. Desigur, se poate considera că aceasta este o utopie, având în vedere pervertirea individului, pe care biserica, familia și școala nu întotdeauna reușesc să-l mențină pe traiectoria corectă. De aceea, din cele mai vechi forme de organizare ale societății omenești nu a lipsit conceptul de justiție.
Am putea spune că justiția este o măsură de autocontrol a societății, prin intermediul căreia se aduc corecțiile necesare, atunci când valorile care stau la baza acelei societăți sunt călcate în picioare.
Privind la istoria nașterii poporului evreu, vedem cum acel grup de oameni, imediat după eliberarea lor din robia egipteană, în drumul spre țara promisă, primesc un set de valori, atașate la cele zece porunci arhicunoscute acum. Doar zece reguli simple erau mai mult decât suficiente să facă diferența dintre un neam de sclavi și un popor liber, capabil să-și gestioneze cum trebuie libertatea. Și istoria stă mărturie că libertatea lor a depins de modul în care au gestionat cele zece porunci.
Din nefericire, după ieșirea din robia comunistă, românii nu au fost în stare să-și regăsească valorile pierdute în anii de dictatură, nici să găsească reperele morale care Continue reading
Funeralii și funeralii
În timpul vieții, Teoctist a avut parte de destule voci care l-au contestat cu vehemență. I s-au reproșat multe, de la simpatiile legionare, la compromisurile făcute cu comuniștii, demolarea bisericilor, perpetuarea nedreptăților împotriva greco-catolicilor, șamd.
Interesant că acum, mai toată lumea se întrece a-i aduce osanale, mai mult în virtutea funcției și nu a meritelor personale. Este ridicolă reactivarea unor obiceiuri proletcultiste pe care le-am crezut dispărute, de a da felurite comunicate în urma morții dumnealui. Partidul democrat îi deplânge trecerea în neființă, ministerul de externe dă și el un comunicat (mă gândesc oare de ce nu dă unul și ministerul de interne, să deplângă moartea unui colaborator atât de fidel…), ba culmea grozăviei, Banca Națională, despre care aveam impresia că este o instituție serioasă, judecând după guvernatorul ei, se apucă și dă și ea Continue reading
Luați duh întărâtat!
Vizitând azi pagina celor de la Yahoo, pentru a-mi verifica o casuță secundară de email, am fost stupefiat să văd ca editorial, sub genericul ‘Compatibility Tools’ un articol numit ‘Romantic Compatibility’. Practic, în doar câteva rânduri, cititorii sunt invitați să verifice ce anume spun astrologii despre relația lor romantică, sau despre cineva pe care doar au pus ochii, pentru a descoperi eventuale incompatibilități, prin semnele oferite generos de soare. Doar să selectezi zodia ta și a partenerului, încă un click și, gata, astrele sunt la picioarele tale să te sfătuiască și să te călăuzească.
Faptul că oamenii întreabă cititorii în stele nu este un lucru nou. Faptul că acest lucru apare în presă sau pe un site internet, iarăși nu mi se pare ciudat – m-am obișnuit de mult să văd chestiile astea și, chiar deunăzi am citit despre fiica ‘mamei Omida’, prima vrăjitoare cu blog pe netul românesc, care oferă și servicii virtuale, plătibile prin ‘uestern iunion’.
Ceea ce m-a șocat este faptul că Continue reading
Desculț, în America
O, nu, nu e vorba de ‘celebrul’ roman al lui Zaharia Stancu, dar cu siguranță că este vorba de o situație despre care ministrul român de externe, dl. Adrian Cioroianu, o să-și tot aducă aminte! La recenta sa vizită oficială la Washington, ministrul român a fost supus procedurilor standard de securitate, cerându-i-se să-și scoată cureaua de la pantaloni și pantofii din picioare, fiind amprentat, fotografiat și cu retina scanată. Neimpresionați de cartea de vizită a vizitatorului, nici de funcția lui, lucrătorii Continue reading
Pericolul superficialitatii
Una din caracteristicile tot mai pregnante ale zilei de azi, probabil ale postmodernismului, este superficialitatea. Peste tot în societate, în familie, la scoala, la serviciu, în politica, ba chiar si în biserica, iese din ce în ce mai mult în evidenta prezenta destructiva a acestui flagel. Ne îndeplinim responsabilitatile superficial si lucrul acesta pare sa fi devenit o norma care nu ne mai deranjeaza. Încercam sa traim cât mai intens, sa acumulam cât mai multe posesiuni, sa experimentam cât mai multe senzatii, dar goana aceasta ne preseaza spre superficialitate. Relatiile noastre devin din ce în ce mai artificiale si atitudinea fata de scoala, fata de locul de munca sau fata de familie este la fel, încarcata de formalism. Pâna si biserica se pare ca nu mai e locul trairilor intense de odinioara si în ciuda multelor programe si activitati pare sa fie invadata de aceeasi superficialitate.
Paradoxal, noi am fost creati si destinati unei vieti din abundenta si toata aceasta superficialitate ne îndeparteaza de adevarata împlinire pe care ar trebui sa o experimentam fiecare dintre noi. Fiindca viata din abundenta este total opusa unei trairi marcate de superficialitate.
Desigur ca superficialitatea ca mod de viata se învata Continue reading
Anton Lungu
Am aflat ca azi a fost înmormântat Anton Lungu. Auzisem ca e bolnav dar vestea mortii lui m-a surprins nepregatit. Pentru braileni, Lungu a fost o figura emblematica, din pacate emblema din aceea de care iti doresti sa scapi. A fost multa vreme prim-secretar pcr, timp în care s-a comportat dictatorial. Îsi permitea sa bata inginerii agronomi, pe motiv ca porumbul nu era cât stâlpii de telegraf, îi ameninta ca are mandate de arestare în alb de la Ceausescu, în fine parea ca a venit în istorie prea târziu, având metehne ce se potriveau mai degraba epocii staliniste… În acea vreme, atât familia mea, cât si eu personal, am avut de furca cu el si cu oamenii lui. Nu cred ca o sa uit vreodata expresia securistilor care, penibil, ofereau justificarea: “s-a primit o anonima la tov.Lungu si dânsul a ordonat ancheta”. A venit revolutia si, odata cu ea, un moment critic Continue reading
Lumea fara ei
Stephen Covey, într-una din cartile lui, provoaca la un exercitiu extrem de util: ‘Imagineaza-ti ca asisti la propria ta înmormântare. Cei apropiati vorbesc despre tine. Ce spun ei? Ce ai vrea sa spuna lumea despre tine la înmormântarea ta?’ Ideea lui Covey este ca ar trebui sa ne traim viata cu acest gând în minte. Din pacate multi traiesc fara a se gândi ca exista si un final. Si acestia termina penibil.
Am vazut pe CNN nelinistea de pe chipul lui Saddam când i s-a pus latul în jurul gâtului. Nu mai era nimic din trufasul dictator, din omul care a sfidat întreaga omenire cu politica lui aroganta si criminala. Oare ce a gândit el în acele clipe? Cert este ca sfârsitul lui a fost unul penibil
Recent a trecut dincolo un alt dictator: Augusto Pinochet. A fost cât pe ce sa atârne în streang si el, dar justitia a fost blânda, pe motive umanitare. A murit în exil, neputincios, urât de oameni, temându-se pentru Continue reading

PageRank
Alexa Rank
Backlinks Google
Backlinks Yahoo























Comentarii Recente