În ultima vreme văd că mulţi se agită în jurul meu pe marginea alegerilor prezidenţiale. Poate mă înşel dar parcă niciodată subiectul acesta nu a trezit atâta patimă şi mă surprinde cât patos se pune în susţinerea candidaturii lui Traian Băsescu. Am primit şi eu mailuri, unele care pretind că vin din partea unor persoane respectabile (şi poate chiar vin de la acestea) cum ar fi de exemplu o scrisoare, pretinzând ca autori pe fraţii Boilă. În aceste emailuri mi-au fost prezentate tot felul de motive apocaliptice pentru care ar trebui să votez cu Traian Băsescu şi nu cu Mircea Geoană. Şi totuşi, în ciuda acestor îndemnuri dramatice şi în ciuda stupefacţiei unor apropiaţi de-ai mei, nu am de gând să votez cu Traian Băsescu, oricâte argumente aş mai primi şi indiferent de unde ar veni acestea. În acelaşi timp, mărturisesc că nu sunt decis dacă să-i dau votul meu contracandidatului său sau, pur şi simplu, să mă abţin de la vot. O să mă mai gândesc până la alegeri care dintre cele două variante este mai potrivită.

Şi totuşi, de ce nu votez cu Traian Băsescu?

Fiindcă pur şi simplu Traian Băsescu nu este ceea ce pretinde că ar fi: un Făt Frumos care se bate cu Zmeii, pentru binele naţiunii române, un om politic de dreapta, care vrea să facă o reformă radicală statului român şi care e în luptă cu sistemul ticăloşit, după cum îl defineşte domnia sa. Nu ştiu cum de a convins dânsul atâţia oameni că ar fi o asemenea persoană, nu ştiu cum de a adunat în jurul său ca susţinători atâţi intelectuali rafinaţi precum Sever Voinescu sau Traian Ungureanu pe care, de altfel, îi admir, dar în ce mă priveşte am convingerea că Traian Băsescu este în realitate un om extrem de periculos pentru prezentul şi viitorul României, un om care, aşa cum zice Crin Antonescu, trebuie oprit cu orice preţ.

Am ajuns la această concluzie după ce am stat şi am analizat îndelung evoluţia politicianului Traian Băsescu. După ce îi analizezi parcursul pe ansamblu, nu poţi să nu ai un moment de revelaţie asupra adevăratului om care se ascunde în spatele unui rol pe care-l joacă, atât de evident, cu stângăcie.

Aşa cum se ştie, Băsescu a început de jos, construindu-şi o carieră de vaporean, de unde i se trage probabil deschiderea pentru legalizarea prostituţiei şi a consumului de droguri “uşoare”. A intuit imediat beneficiile politicii comuniste şi s-a înscris în pcr unde a urcat până la gradul de secretar de partid. A pus deci umărul la sistemul pe care, formal l-a condamnat de ochii lumii în urmă cu câţiva ani. A comandat nava amiral a flotei româneşti şi a reprezentat România la Anvers, lucru care denotă clar că a avut treabă şi cu securitatea, altfel nu ar fi avut drumul deschis spre asemenea poziţii. Niciun verdict al CNSAS nu mă poate convinge de contrariu.

Nu cunosc dedesubturile accesului său în guvernul FSN, nu ştiu dacă a intrat acolo pe linia Iliescu sau pe filiera Petre Roman dar cert este că a fost unul dintre feseniştii care au consfinţit confiscarea Revoluţiei Române şi au jecmănit avuţia naţională în acei primi ani de după 1989. Ca şi ministru al transporturilor s-a îngrijit să asigure cale liberă minerilor către Bucureşti şi a “topit” pur şi simplu flota noastră, care a intrat în pământ sau în gaură de şarpe, într-un mod extrem de dubios. (Acum are tupeul să se lege de “moguli” precum Patriciu, care, fie vorba între noi a dovedit că are fler pentru afaceri şi a vândut Rompetrol pe o sumă infinit mai mare decât a vândut guvernul mai bine titrata Petrom, ca să nu facem comparaţie cu suma pe care a fost vândută flota de către mercenarii fesenişti).

După frângerea FSN-ului între aripile Iliescu şi Roman, a rămas cu acesta din urmă în partidul care, mai târziu, s-a rebrănduit în PD, dar fără a renunţa la “trandafir” nici până în ziua de azi. Încetul cu încetul au convertit roşul în portocaliu, dar despre asta mai târziu.

Îl revedem rapid, tot ca ministru, în guvernarea de după 1996, în alianţa făcută cu Convenţia Democrată. Dacă este cineva căruia îi poate fi reproşat eşecul acelei guvernări, fără doar şi poate acesta este Traian Băsescu. A lansat continuu seminţe de scandal faţă de partenerii de coaliţie şi PD-ul a tot dat impresia unei iepe turbate pe care încercai să o ţii în armonie în ham, alături de perechea ei, dar fără succes. Nu o să uit niciodată cum Băsescu a provocat eliberarea din funcţie a lui Valerian Stan, atunci când acesta a pus pe tapet problema caselor de protocol de care beneficiaseră, printre alţii, liderii PD. După demiterea lui Valerian Stan pentru singura vină că şi-a făcut în mod onest treaba, cine a mai auzit vreodată de şefii corpului de control ai vreunui prim ministru?

Mai târziu, ascensiunea politică a lui Băsescu continuă, după preluarea şefiei Partidului Democrat (obţinută după ce îl sapă pe fostul camarad Petre Roman) şi câştigarea Primăriei Capitalei. Ca şi primar, s-a evidenţiat prin abordarea radicală a unor probleme care erau pe placul cetăţenilor, eliminarea buticurilor, strângerea câinilor vagabonzi, împotrivirea faţă de planurile BOR de plasare a catedralei în Parcul Carol, şamd, adunând cuminte capital politic, asta şi datorită impotenţei primarilor precedenţi, care nu s-au ridicat de loc la înălţimea aşteptărilor.

Se aliază strategic cu PNL pentru alegerile din 2004 unde, după lacrimile de rigoare la retragerea lui Stolojan, se trezeşte propulsat drept candidat la preşedinţie. Fără sprijinul electoral al PNL, Băsescu nu ar fi ajuns niciodată preşedintele românilor şi ar fi trebuit să ţină minte acest lucru. Am certitudinea că fără sprijinul PNL Băsescu nici că va mai ajunge vreodată preşedinte, dar asta rămâne de văzut.

Şi în guvernarea PD alături de PNL, Băsescu şi partidul său au dat aceleaşi semnale de iapă turbată pe care nu te poţi baza şi care mână căruţa pe arătură. În ciuda cumpătării relaţionale de care a dat dovadă Tăriceanu, Băsescu şi ai lui au sărit din barcă, lăsând pe liberali să facă reformele singuri şi să-şi asume costurile politice. Nu pot să uit cum, în prag de alegeri, când Tăriceanu a ţinut piept onest cererilor exagerate ale profesorilor, spunând că nu există bani pentru mărirea salariilor, Băsescu, Boc şi ceata lor strigau sus şi tare că bani sunt dar că nu vrea Tăriceanu să le accepte cererile. Mai târziu, tot aceştia nu le-au mai acordat profesorilor nici măcar ce le dăduse Tăriceanu care, decât să arunce ţara în haos financiar a preferat să ia măsuri nepopulare care au condus la pierderea alegerilor, lucru pentru care merită tot respectul.

Mai mult, falanga pro Băsescu a părăsit la ordin partidul liberal şi, după o scurtă aventură politică anexată intereselor PD s integrat în acesta, aducându-le şi particula “L” care să le permită celor din PD să se dea de dreapta. Deci, recapitulând, a început la roşu, înainte de revoluţie, a rămas pe roşu, doar schimbând secera şi ciocanul cu trandafirul după revoluţie, a virat spre portocaliu, declarându-se de centru, când asta era moda în Europa de Răsărit, şi, fără să se înalbăstrească, a incorporat pe alţi venetici politici pentru a-şi asuma acum apartenenţa la dreapta. Oricine care are o cât de cât cultură politică leşină când aude pretenţiile lui Băsescu de a fi politician de dreapta. Este sfidător cât de mult tupeu poate să aibe când îşi asumă un asemenea rol.

Între timp, a scăpat faţă curată la încercarea parlamentului (cei 322 de odioşi…) de a-l demite prin referendum dar, imediat după aceasta şi-a dat arama pe faţă în cazul “ţigăncii împuţite”. Da, toţi cei care nu-i cântă în strună lui Traian Băsescu nu sunt cetăţeni onorabili ai acestei ţări ci nişte împuţiţi, ca atare, aşa cum crema românească a adoptat cu mândrie în 1990 titlul de “golan”, tot aşa sunt gata să îmi asum în faţa celui ce ar trebui să fie preşedintele meu, gradul de “împuţit”. Fiindcă acolo unde scuipă preşedintele cred că te va săruta doar bunul Dumnezeu – nemaifiind, din păcate, ca pe vremea lui Cuza: unde scuipa boierul pupa domnitorul.

Între timp, a făcut o condamnare de faţadă a regimului comunist, condamnare care nu a avut niciun fel de efect. Condamnatul Teoctist, de exemplu, a fost decorat câteva luni mai târziu, ce-i drept post mortem.

După alegerile din 2008, nemaiavând cum să bată palma cu PNL-ul pe care îl trădase pentru a-şi face capital politic, nu a avut probleme să se alieze cu Geoană şi cu PSD, lucru pentru care, în mod demagogic, îi acuză acum pe Crin Antonescu şi pe liberali. Guvernul Boc, controlat îndeaproape de toţi apropiaţii lui Băsescu, a reuşit cele mai notabile contraperformanţe din istoria postrevoluţionară a României. A crescut din nou fiscalitatea şi dările la salarii, după ce, pentru prima oară în istoria postdecembristă, Tăriceanu a implementat un program de scădere a dărilor către stat. A introdus impozitul forfetar care s-a vădit o măsură greşită, singurul efect fiind acela că a eliminat sute de mii de mici contribuabili, forţându-i să-şi suspende activitatea sau să se desfiinţeze. A făcut cea mai dură politizare forţată, la nivelul administraţiei locale, dând afară toţi directorii care nu corespundeau politic, chiar dacă aceştia îşi ocupaseră posturile prin concurs. A prăbuşit cursul valutar, sărăcind milioane de oameni care s-au trezit cu economiile diminuate peste noapte. Mai mult, a început să vorbească pe faţă despre măsuri precum creşterea TVA şi creşterea cotei unice de impozitare, lucruri pe care le-ar fi realizat până acum, dacă Boc şi ai lui nu ar fi fost demişi prin moţiunea de cenzură. Lucru la care s-a ajuns fiindcă nici cu PSD nu a putut face casă acest shogun al politicii româneşti şi, când ministrul de interne a pus pe tapet problema autobuzelor electorale, a fost imediat demis.

Când noua majoritate parlamentară a venit cu un proiect cu adevărat viabil de guvernare, deşi FMI-ul bătea la uşă şi situaţia ţării era în pericol, Băsescu a refuzat să-l nominalizeze pe Klaus Johannis drept premier, dovedind dispreţ faţă de poporul său şi faţă de majoritatea nou creată. A preferat să-şi facă jocurile politice pentru a-şi păstra oamenii în poziţiile cheie, în perspectiva alegerilor.

Acum Traian Băsescu face pe victima “sistemului ticăloşit”, acuză “mogulii” şi se declară adept al politicii de dreapta. Ceea ce uită Traian Băsescu să spună este că domnia sa este co-autor al acestui sistem ticăloşit, prin contribuţia de seamă adusă în pcr şi, mai ales, în FSN. Ceea ce mai uită Traian Băsescu să spună este rolul crucial pe care l-a avut în dinamitarea şanselor României de a scăpa de sistemul ticăloşit, atât în guvernarea cu CDR, cât şi în guvernarea cu PNL.

Mogulii pe care îi acuză Traian Băsescu au vina că sunt oameni bogaţi şi, în România, de la 1948 încoace a fi bogat este un stigmat. Nu se întreabă nimeni de ce oare aceşti aşa zişi moguli se luptă cu oamenii lui Băsescu pentru a menţine cota unică de impozitare, a reduce fiscalitatea şi costurile anexe salariilor, a reduce numărul impozitelor, a menţine sau chiar a reduce TVA… Nu vede nimeni că aceste măsuri sunt în folosul acestui popor, fiind singura poartă către prosperitate, liberă iniţiativă şi atragere de investitori şi investiţii. Traian Băsescu a dovedit însă că el vrea sărăcirea acestei naţiuni pentru a asigura prosperitatea guvernanţilor şi a clicii de cucoşi şi de găini care se afişează în spatele domniei sale. Pentru binele acestora Băsescu este în stare să scoată la mezat viitorul acestei ţări şi, de aceea, omul acesta trebuie oprit cu orice preţ, după cum spune Crin Antonescu.

Singura mare realizare a lui Traian Băsescu este că că a creat un consens naţional într-o ţară atât de dvizată până acum: exceptând clica PD-L, toată lumea:  maghiari, germani şi toate celelalte minorităţi împreună cu românii, cu toţii contând ca “împuţiţi” pentru preşedintele lor, s-au raliat pentru a scăpa odată pentru totdeauna de acest demagog periculos. Acest indiciu ar trebui să dea de gândit celor care sunt victime ale propagandei şi-l promovează în continuare pe Traian Băsescu. La urma urmei, nu se poate să semeni vânt şi să nu culegi furtună şi cred că marinarul Băsescu va fi confruntat cu un mare naufragiu politic, de care este vinovat doar el însuşi. Mi-e teamă că dacă nu se scufundă el acum, mâine va naufragia corabia, România.

Acesta este motivul pentru care eu nu votez cu Traian Băsescu.

Şi, deşi nu-mi place de loc cum miroase o alianţă PSD cu PNL, mă gândesc serios că cei care o conduc îşi dau seama că au nevoie disperată unii de ceilalţi, pentru a scoate ţara din acest marasm şi au învăţat din greşelile trecutului. Poate sunt naiv, dar eu chiar cred în şansa lui Klaus Johannis de a conduce bine guvernul şi cred că România ar câştiga simpatie şi capital politic în Europa cu un prim ministru neamţ. Lucrul acesta este singurul care chiar mă tentează să mă ţin cu mâna de nas, ca domnul Pleşu, dar nu pentru a-l vota pe Băsescu ci pe Geoană.

Dumnezeu să aibe milă de România.