Liusea este o rudă din partea mamei mele, din Moldova de peste Prut. Tatăl ei şi cu mama mea au fost veri buni, deci noi am fi veri de-al doilea. Deşi rudenia nu pare atât de apropiată, în realitate relaţia pe care o avem, în ciuda graniţei care ne desparte este una excelentă. Ne-am vizitat de-a lungul timpului ori de câte ori a fost posibil şi aceste întâlniri nu au fost niciodată convenţionale.

De tânără Liusea s-a căsătorit cu Valeriu, cu care a făcut cinci copii, aproape unul după celălalt. Mi-aduc aminte de o vizită de-a lor, în urmă cu 14 ani, când au cântat împreună extrem de impresionant, în biserică, un vechi imn creştin: De dorul tău, Isus iubit. Cu voci frumoase, puternice, capabile să dea o profundă încărcătură emoţională… a fost o cântare care a impresionat până la lacrimi pe cei prezenţi, deşi dpdv al canoanelor artistice ar fi putut fi categoristă ca o interpretare simplă, fără pretenţii. Nimeni nu şi-ar fi imaginat atunci că acel bărbat tânăr avea să fie răpus de cancer în mai puţin de doi ani de zile.

Viaţa a fost nemiloasă cu Liusea. A rămas cu cinci copii mici, care nu înţelegeau ce s-a întâmplat, într-un sat din “nowhere” Moldova, fără vreun sprijin, altul decât credinţa de nezdruncinat în Dumnezeu.

A muncit din greu şi şi-a crescut singură copiii. În casa ei a fost în permanenţă o pâine bună atât pentru copiii săi cât şi pentru cei care îi treceau pragul. Ea este unul dintre acei oameni rari, care fac lucrurile să se întâmple, indiferent de obstacole şi încercări. Şi credinţa este singura explicaţie raţională a faptului că lucrurile  iau viaţă în forma preconizată de Liusea.

Încercările nu au ocolit-o de loc dar nimic nu i-a clintit nădejdea, credinţa sau dragostea. I-au brăzdat doar riduri, fără a-i afecta frumuseţea interioară. Cu vreo doi ani în urmă, cel mai mic copil, Iosif, a suferit un accident domestic de pe urma căruia s-a ales cu arsuri periculoase, atât de periculoase că medicul de la spital i-a zis că doar Dumnezeu îl mai poate scăpa. A fost suficient pentru Liusea să i se spună unde e soluţia şi s-a luptat ca o leoaică rănită pentru copilul ei. Era nevoie, în primul rând, de o cantitate mare de sânge pentru transfuzii, fără de care Iosif nu ar fi avut nicio şansă. Neştiind pe nimeni în Chişinău la care să apeleze, Liusea s-a dus la o biserică. Era duminică seara, slujba se terminase, pastorul era obosit şi aşteptat de familie. Nu era însă pregătit să reziste solicitării Liusei. Numai Dumnezeu ştie cum a reuşit el să mobilizeze atâtea persoane, dar a doua zi de dimineaţă, un număr mare de oameni, exact câţi trebuiau, erau la spital să doneze sânge. Impresionat, medicul i-a spus: “Mare Dumnezeu ai, femeie!” Şi Iosif a fost scăpat din ghearele morţii.

Copiii Liusei au crescut mari şi frumoşi. Cele două fete mai mari sunt studente la Chişinău. Sora mai mică se pare că le va călca pe urme la rândul ei. Băiatul cel mare a ales să lucreze în domeniul construcţiilor. Iosif, mezinul, este încă la şcoală.

Ultima dată când am fost în vizită la ea, cu câteva luni înainte ca tovarăşul Voronin să închidă graniţele, Liusea mi-a mărturisit durerea inimii ei, cum că în contextul schimbărilor actuale, tânăra generaţie este în pericol să-şi piardă credinţa. “Nu vreau altceva”, mi-a spus ea, “decât ca pruncii mei să fie sănătoşi şi să rămână alături de Dumnezeu!” A fost încă un moment în care am rămas mut de admiraţie în faţa frumuseţii interioare a acestei femei atât de greu încercate.

Astăzi am primit o veste extrem de tristă: Marcel, al treilea copil şi primul ei băiat a murit într-un accident de muncă, pe şantier. Nici nu pot să-mi imaginez ce este în sufletul ei de mamă. Sumedenie de întrebări fără de răspuns m-au năpădit. Una dintre ele nu-mi dă de loc pace: Cât poate să ducă un om?

Continui însă să cred că Cel care a fost alături de ea în toţi aceşti ani, Cel care i-a şters lacrimile vărsate când a plecat Valeriu şi care i-a întărit mâinile să lucreze în anii în care au trecut de atunci, Acela îi va aduce mângâiere şi acea pace care întrece orice pricepere. Nu îmi imaginez cum se poate face una ca asta, dar cred.